Era sfidarea cea de pe urmă adusă narvalului uriaş, care, după toate socotelile, nu se putea să nu răspundă acestei somaţii.

Mai trecură două zile. Abraham Lincoln înainta cu viteză redusă. Oamenii foloseau tot felul de mijloace ca să trezească atenţia monstrului sau să-l scoată din amorţeală, în cazul cînd el s-ar fi găsit prin aceste meleaguri. Pentru asta au fost atîrnate în partea de dinapoi a vasului nişte bucăţi mari de slănină, care, trebuie să spun, au făcut nespusă plăcere rechinilor. Abraham Lincoln se opri de cîteva ori şi bărcile străbătură apele în toate direcţiile împrejurul său, astfel încît nici un colţ de mare n-a rămas necercetat. Dar veni şi seara de 4 noiembrie, fără ca taina abisurilor marine să fie descoperită.

A doua zi, 5 noiembrie, la amiază, urma să ia sfîrşit termenul fixat. După aceea, comandantul Farragut, potrivit făgăduielii sale, trebuia să îndrepte fregata spre sud-est şi să părăsească cu totul regiunile nordice ale Pacificului.

Fregata se afla atunci la 31°15' latitudine nordică şi 136°42' longitudine estică. Ţărmurile Japoniei erau la mai puţin de două sute de mile de noi. Se apropia noaptea. Trecuse de ora opt. Nori groşi acoperiseră luna, care se găsea în primul ei pătrar. Fregata despica cu uşurinţă valurile liniştite.

În clipa aceea stăteam în partea din faţă a vasului, sprijinit de parapetul tribordului. Conseil se afla lîngă mine, privind şi el valurile. Echipajul, cocoţat pe catarguri, cerceta zarea care se îngusta şi se întuneca încetul cu încetul. Din cînd în cînd oceanul sclipea sub razele lunii, strecurate printre spărturile norilor. Apoi, orice urmă luminoasă se pierdea în întunecime.

Uitîndu-mă la Conseil, mi se păru că şi pe el îl cuprinsese, cît de cît, starea de spirit a celorlalţi. Cel puţin aşa am crezut! Poate că pentru prima dată era stăpînit de oarecare curiozitate.

— Ce zici, Conseil ? îl întrebai. Mi se pare că asta este ultima ocazie de a pune mîna pe cei două mii de dolari.

— Ba, dacă domnul îmi permite, răspunse Conseil, eu n-am pus niciodată temei pe premiul acesta şi, după mine, guvernul Statelor Unite ar fi putut făgădui o sută de mii de dolari, că tot n-ar fi pierdut nimic.

— Ai dreptate, Conseil. La urma urmei e o prostie treaba asta în care ne-am vîrît cu atîta uşurinţă. Cît timp pierdut, cîte emoţii zadarnice! încă de acum şase luni puteam fi în Franţa...

— În căsuţa dumneavoastră, adăugă Conseil, în muzeul dumneavoastră! Pînă acum aş fi terminat de clasificat şi fosilele. Iar babirussa ar fi fost instalată în cuşca ei din Jardin des Plantes şi ar fi atras pe toţi curioşii din capitală.

— Ai dreptate, Conseil, şi unde mai pui că acum toată lumea o să rîdă de noi!

— Aşa este, răspunse liniştit Conseil, lumea o să cam rîdă de domnul. Şi dacă mi-e îngăduit să spun...

— Spune, Conseil.

— Ei bine, domnul nu va primi decît ceea ce merită!

— Adevărat!

— Cînd are cineva norocul să fie un savant ca domnul, nu-i este îngăduit...

Conseil n-a mai avut cînd să isprăvească complimentul, pentru căÎn mijlocul tăcerii generale se auzi o voce. Era vocea lui Ned Land:

— Hei! Obiectul cu pricina în direcţia vîntului, în faţa noastră!

 

 

 

Capitolul VI CU TOATĂ VITEZA

 

La strigătul acesta, întregul echipaj alergă spre Ned Land: comandantul, ofiţerii, maiştrii, mateloţii, mecanicii, care lăsară maşinile, şi chiar fochiştii, care părăsiră cazanele. Se dădu ordin de oprire şi fregata nu mai înainta decît datorită vitezei avute pînă atunci.

Era un întuneric atît de adînc, încît, oricît de buni ar fi fost ochii canadianului, mă întrebam cum a văzut şi ce a putut el să vadă. Inima îmi bătea să se spargă.

Dar Ned Land nu se înşelase şi curînd zărirăm cu toţii obiectul pe care ni-l arăta cu mîna. La vreo patru sute de metri de Abraham Lincoln, în coasta tribordului, marea părea a fi luminată pe dedesubt. Fără îndoială că nu putea fi vorba de un simplu fenomen fosforescent. Monstrul scufundat la cîţiva metri de la suprafaţa apei arunca această lumină puternică şi ciudată, de care pomeniseră în rapoartele lor mai mulţi căpitani. O strălucire atît de minunată nu putea fi produsă decît cu o mare putere de luminare. Partea luminoasă apărea din mare ca un oval uriaş foarte alungit, avînd în mijloc focarul, a cărui strălucire orbitoare slăbea treptat.

Unul dintre ofiţeri strigă:

— Nu-i decît o îngrămădire de molecule fosforescente!

— Nu, domnule, i-am spus eu convins; nici foladele, nici salpele nu dau o lumină atît de puternică.