Deci, pînă la informaţii mai amănunţite, părerea mea este că avem de-a face cu un cetaceu de o mărime uriaşă, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate, cu care s-ar asemăna atît în ceea ce priveşte volumul cît şi puterea de mişcare.

Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil — afară de cazul în care, în ciuda celor văzute, simţite şi resimţite, nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăşi este cu putinţă!

 

Ultimele cuvinte erau o laşitate din partea mea; dar voiam să-mi apăr pînă la un anumit punct demnitatea de profesor şi să nu mă fac de rîs în faţa americanilor, care ştiu să rîdă atunci cînd au de ce. Îmi păstram astfel o ieşire. Dar, în fond, admiteam existenţa monstrului.

Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l făcu foarte cunoscut şi îmi aduse un număr oarecare de partizani. Dealtfel, soluţia propusă lăsa frîu liber imaginaţiei. Spiritului omenesc îi place să-şi plăsmuiască tot felul de făpturi supranaturale, şi marea este cel mai bun loc în care pot să se nască şi să se dezvolte aceşti uriaşi pe lîngă care animalele de pe pămînt, ca elefanţii sau rinocerii, nu sînt decît nişte pitici. Întinderile de apă poartă în adîncurile lor cele mai mari specii de mamifere cunoscute şi ascund poate moluşte de mărimi nemaipomenite, crustacee înspăimîntă-toare la ve<iere, cum ar fi, de pildă, homari avînd o sută de metri, sau crabi cîntărind două sute de tone! Şi de ce nu? Pe vremuri, animalele de pe pămînt, vieţuitoare ale erelor geologice, patrupedele, quadrumanele, reptilele şi păsările erau făcute pe măsuri uriaşe, pe care timpul le-a micşorat puţin cîte puţin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adîncurile ei necunoscute aceste probe gigantice ale vieţii unei alte epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe cîtă vreme sîmburele pămîntesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar ascunde în sînul ei ultimele varietăţi ale acestor specii de titani, ce trăiesc secole în locul anilor şi milenii în locul secolelor?

Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în realităţi de necrezut. Repet: se formase atunci o părere despre natura fenomenului, şi oamenii credeau pe de-a-ntregul în existenţa unei fiinţe uimitoare care nu avea nimic comun cu fabuloşii şerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut în aceasta decît o problemă pur ştiinţifică, alţii, mai practici, mai ales din America şi din Anglia, erau de părere că oceanul trebuie curăţat de periculosul monstru, pentru ca astfel să se asigure comunicaţiile transoceanice. Ziarele industriale şi comerciale, mai ales, insistară asupra acestui lucru. «Shipping and Mercantile Gazette», «Lloyd», şi «Paquebot», «Revue maritime et coloniale», toate ziarele devotate companiilor de asigurare, care ameninţau să ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord asupra acestui punct.

După ce opinia publică şi-a dat astfel verdictul. Statele Unite luară, primele, o hotărîre. La New York se organiză o expediţie destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei.

Şi, după cum se întîmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o navă nu-l mai întîlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atîta despre monstru, chiar şi prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeţi pretindeau că, printr-un şiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflînd astfel de toate uneltirile şi punîndu-se la adăpost.

Deci acum nu se mai ştia în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie şi echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Şi nerăbdarea crescu mereu, pînă cînd, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco—Şanhai, văzuse animalul cu trei săptămîni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.

Ştirea aceasta dădu naştere unei emoţii de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci şi patru de ore. Proviziile erau încărcate. Cazanele de cărbuni erau pline pînă la refuz. Toţi oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămînea decît să-şi aprindă cuptoarele, să le încingă şi să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întîrziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decît să plece cît mai curînd.

Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:

 

Domnului Aronnax

Profesor la Muzeul din Paris           

Hotel «Fifth-Avenue»

New York

 

Domnule,

Dacă doriţi să faceţi parte din expediţia de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încîntat ca Franţa să fie reprezentată prin dv. în această expediţie. Comandantul Farragut vă ţine la dispoziţie o cabină.

Cu cele mai bune sentimente

J.B.HOBSON,

secretarul Ministerului Marinei

 

 

 

Capitolul III CUM DOREŞTE DOMNUL!

 

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J.