― Să se ducă cineva, să vadă, stăpâne.

Se uitară unii la alţii, după care plecară ochii, iar  întrebarea nu-şi găsi răspuns.

Ionas fu acela care, adresându-se jupanului Colţ,  înnodă, din nou, vorba.

― Ciobanul dumitale, zise el, cu voce sigură, tocmai  ne-a arătat singurul lucru pe care-l avem de făcut.

― Să mergem la cetăţuie...

― Da, bunii mei prieteni, continuă hangiul. Dacă o  trâmbă de fum s-a ridicat deasupra donjonului,  înseamnă că s-a făcut focul, că o mână l-a aprins.

― O mână... de n-o fi o gheară! replică ţăranul cel  bătrân, clătinând din cap.

― Mână sau gheară, zise hangiul, n-are a face.  Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. E pentru prima oară când iese fum pe unul dintre hornurile castelului, de  când a plecat baronul Radu de Gorj...

― S-ar putea, totuşi să fi fost fum, fără ca nimeni  să-l fi zărit, sugeră jupanul Colt

― Iată ceea ce nu voi admite niciodată! strigă, cu  aprindere, dascălul Homrod.

― Este, dimpotrivă, foarte cu putinţă, remarcă birăul, de vreme ce n-am avut o lunetă, să ne putem  da seama ce se petrece la castel.

Remarca era îndreptăţită. Fenomenul ar fi putut să se petreacă de multă vreme  şi să fi scăpat chiar  şi  ciobanului Frik, oricât de ageri ar fi fost ochii acestuia.  Oricum, fie că respectivul fenomen era recent sau nu,  era în afară de orice discuţie că nişte fiinţe umane se  aciuaseră acum, la castel. Ori, faptul acesta reprezenta  o asociere cât se poate de supărătoare pentru locuitorii  din Vulcan şi Werst.

Dascălul Homrod consideră de datoria lui să aducă,  în sprijinul credinţei lui, o obiecţie:

― Făpturi omeneşti, prieteni?... Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc. De ce s-ar fi gândit nişte făpturi omeneşti să se refugieze la castel, în ce scop, şi cum să fi ajuns  acolo?...

― Dar ce-ai vrea să fie aciuaţii ăştia? strigă jupanul  Colţ.

―Făpturi supranaturale, răspunse dascălul  Homrod cu o voce care impunea respect. De ce n-ar fi  duhuri, babe, spiriduşi, poate chiar unele dintre acele  ştime care iau înfăţişarea unor femei frumoase...

În timpul acestei enumerări, toate privirile se  aţintiseră spre uşa, spre ferestrele, spre vatra din sala  mare a hanului. Şi, într-adevăr, fiecare din cei de faţă se întreba dacă nu avea să vadă ivindu-se una dintre  nălucile evocate succesiv de învăţător.

― Totuşi, bunii mei prieteni, se încumetă să zică Ionas, dacă fiinţele acestea sunt năluci, nu-mi explic  de ce ar fi aprins focul, de vreme ce nu au nimic de  gătit...

― Şi vrăjitoriile lor?... întrebă ciobanul. Aţi uitat că e nevoie de foc ca să faci vrăji?

― Negreşit, adăugă învăţătorul, pe un ton care nu  admitea nici o replică.

Nimeni nu se gândi să-i conteste spusele, părerea  tuturor celor de faţă era că, fără nici o îndoială, făpturi  supranaturale, nu fiinţe umane, cotropiseră castelul  din Carpaţi, ca să-şi facă de cap acolo.

Până acum, Nicu Deac nu luase deloc parte la  conversaţie.