Păi dacă Ordinul acesta al vostru se află aici, cu îngăduinţa cui s-a statornicit aici dacă nu a înaintaşilor mei? Nu vă mai ajung ţinuturile, moşiile şi oraşele care odinioară erau ale noastre, ale ţării noastre, şi care acum sunt ale voastre? Fiica lui Jurand mai este în viaţă, întrucât nu ne-a adus nimeni ştirea morţii ei, iar voi vreţi să şi puneţi mâna pe zestrea ei şi să vă despăgubiţi nedreptăţile cu pâinea ei de orfană?

― Stăpâne, dacă recunoşti nedreptatea noastră, spuse Rotgier, atunci răsplăteşte-ne, aşa cum judecata Luminăţiei Tale şi sufletul drept îţi poruncesc s-o faci.

Şi din nou se bucură în inima lui, gândindu-se: „Acum, nu numai că nu se vor mai plânge, dar vor încerca să mă şi îmbuneze, ca şi când ar vrea să se spele pe mâini şi să scape de orice bănuială. Nimeni nu ne va mai reproşa nimic şi slava noastră va fi nepătată ca mantia albă de călugăr, fără prihană".

Dar deodată, se auzi glasul bătrânului Mikołaj de Długolas:

― Lumea vă învinovăţeşte de lăcomie şi doar bunul Dumnezeu ştie dacă nu-i aşa, pentru că până şi acum pe voi vă interesează mai mult câştigul decât onoarea Ordinului.

― Adevărat! întăriră cavalerii mazovieni în cor.

Iar teutonul înaintă câţiva paşi, îşi înălţă capul cu mândrie şi măsurându-i cu o privire semeaţă, răspunse:

― N-am venit aici ca trimis, ci doar ca martor al celor întâmplate şi cavaler călugăr oricând gata să-mi vărs sângele până la ultima suflare pentru onoarea Ordinului!... Aşadar, oricine va îndrăzni, împotriva celor spuse de Jurand însuşi, să bănuiască Ordinul de participare la răpirea fiicei lui, acela să ridice acest zălog cavaleresc şi să se lase în seama judecăţii lui Dumnezeu!

Spunând acestea, îşi aruncă mănuşa de cavaler înaintea lor, care căzu pe podea, dar ei stăruiră într-o tăcere surdă, căci, cu toate că nu puţini ar fi fost bucuroşi să-şi ştirbească ascuţişul paloşului pe grumazul lui Rotgier, se temeau totuşi de judecata dumnezeiască. Pentru nimeni nu mai era o taină că Jurand declarase limpede că nu cavalerii călugări îi răpiseră copila, prin urmare, fiecare credea că are dreptate, aşa că şi izbânda va fi de partea lui.

Aşa că se arătă şi mai trufaş, şi punându-şi mâinile în şolduri, întrebă:

― Este cineva care vrea să ridice mănuşa?

Deodată, un cavaler a cărui intrare n-o observase nimeni mai înainte şi care asculta de la o vreme discuţia lângă uşă, păşi la mijlocul sălii, ridică mănuşa şi spuse:

― O ridic eu!

Şi spunând aceasta, şi-o aruncă pe a lui drept în faţa lui Rotgier, după care începu să vorbească în tăcerea înstăpânită cu un glas ce răsună ca un tunet în sală:

― În faţa lui Dumnezeu, a vrednicului prinţ şi a tuturor cavalerilor virtuoşi din această ţară, îţi spun, teutonule, că latri ca un câine în ciuda dreptăţii şi a adevărului, de aceea te provoc la luptă în arenă, călare sau pe jos, cu suliţa, baltagul, paloşul scurt sau lung, şi nu până la luarea în robie, ci până la ultima suflare, până la moarte!

În sală, se putea auzi musca zburând. Toţi ochii se îndreptară spre Rotgier şi spre cavalerul care-l chema la luptă şi pe care nu-l cunoştea nimeni, deoarece purta un coif pe cap, e drept, fără vizieră dar cu un obrăzar rotund, care-i cobora până mai jos de urechi şi-i acoperea toată partea de sus a feţei, peste cea de jos aruncând o umbră adâncă. Teutonul era şi el la fel de mirat ca şi ceilalţi. Încurcătura, paloarea şi mânia înverşunată îi trecură peste faţă, asemenea fulgerului în bezna nopţii. Apucă mănuşa din piele de elan, care alunecându-i peste obraz, se agăţase de umărar şi întrebă:

― Cine eşti şi de ce sfidezi judecata lui Dumnezeu?

Cavalerul necunoscut îşi descheie catarama de sub bărbie, îşi scoase coiful de sub care ieşi la iveală un cap tânăr, bălai, şi zise:

― Zbyszko de Bogdaniec, soţul fiicei lui Jurand.

Rămaseră cu toţii miraţi şi Rotgier laolaltă cu ei, pentru că nici unul dintre ei, afară de prinţ şi de prinţesă, de preotul Wyszoniek şi de de Lorche, nu ştia de cununia Danusiei. Teutonii, în schimb, erau siguri că afară de tatăl ei, fiica lui Jurand nu mai avea nici un apărător, dar în această clipă, înaintă cavalerul de Lorche şi spuse:

― Pe onoarea mea de cavaler, declar adevărate cuvintele lui; dacă se îndoieşte cineva, iată garanţia mea.

Rotgier, care nu ştia ce-i frica şi în care sângele clocotea de furie, poate că ar fi ridicat şi această mănuşă, dar aducându-şi aminte că cel care i-o aruncase, era el însuşi un stăpân puternic, iar pe deasupra şi ruda grafului Geldriei, se abţinu cu atât mai mult cu cât prinţul se ridică şi rosti încruntându-şi sprâncenele:

― Nu mai trebuie ridicat şi acest zălog, întrucât şi eu depun mărturie că acest cavaler a spus adevărul.

Teutonul se înclină, după care-i spuse lui Zbyszko:

― Dacă preferi, atunci să luptăm pe jos în arena închisă cu baltagul.

― Eu te-am mai provocat o dată înainte, răspunse Zbyszko.

― Doamne, ajută să biruie dreptatea, se rugară cavalerii mazovieni.

 

 

Capitolul IV

 

La curte, erau cu toţii îngrijoraţi pentru Zbyszko, atât cavalerii cât şi femeile, pentru că ţineau cu toţii la el, iar faţă de scrisoarea lui Jurand, nu se mai îndoia nimeni că dreptatea se află de partea cruciatului. Pe de altă parte, se ştia că Rotgier este unul dintre fraţii cei mai vestiţi din Ordin. Scutierul van Krist răspândise poate înadins printre şlahticii din Mazowsze că stăpânul lui, înainte de a deveni un călugăr înarmat, se aşezase odată la masa de onoare a cruciaţilor, la care erau îngăduiţi numai cavalerii faimoşi în toată lumea, care luaseră parte la campania de la Pământul Sfânt sau luptaseră biruitori împotriva balaurilor uriaşi ori a vrăjitorilor puternici. Ascultând istorisirile lui van Krist, totodată şi asigurările trufaşe că stăpânul lui se luptase nu o dată cu pumnalul într-o mână şi baltagul în cealaltă, cu cinci potrivnici deodată, mazurienii erau neliniştiţi şi câte unul spunea: „Ehei, dacă era Jurand aici, el le-ar fi venit de hac şi la doi ca Rotgier, căci n-a fost învins de nici un neamţ, dar tânărul, vai de el, fiindcă celălalt îl întrece prin forţă, vârstă şi îndemânare". Aşa că alţii regretau că nu ridicaseră mănuşa, spunând că dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Jurand, ar fi ridicat-o neapărat... „Dar de sentinţa lui Dumnezeu se temeau..." Când aveau prilejul, rosteau pentru propria încurajare numele cavalerilor mazovieni şi ale celorlalţi polonezi care fie pe la jocurile cavalereşti de la curţile regale, fie în întrecerile călare câştigaseră multe victorii asupra cavalerilor din Apus, în primul rând pe Zawisza de Garbów, cu care nici un cavaler al creştinităţii nu se putea măsura. Erau, însă, şi dintre cei care îşi puneau speranţele în Zbyszko: „Nu e nici el un sfrijit, spuneau, şi după cum s-a auzit, a retezat destule capete de nemţi odată pe pământ bătătorit". Dar inimile se întăreau mai ales din cauza isprăvii scutierului lui Zbyszko, cehul Hlawa, care în ajunul întâlnirii, auzindu-l pe van Krist povestind despre izbânzile nemaiauzite ale lui Rotgier şi având o fire nestăpânită, îl înhăţă pe van Krist de barbă, îi săltă capul şi-i spuse: „Dacă nu ţi-e ruşine să minţi faţă de oameni, uită-te în sus, că te aude şi Dumnezeu!" Şi îl ţinu aşa cam cât ai spune „Tatăl nostru", iar acesta, eliberat în sfârşit, se apucă să-l întrebe de neamul lui şi aflând că se trage din şlahtici, îl şi provocă la lupta cu baltagul.

Mazurienii se bucurară de isprava scutierului şi iarăşi se porniră vorbele: „Asemenea oameni nu se joacă în luptă şi numai adevărul să fie de partea lor şi Dumnezeu şi nemţii n-o să iasă din arenă cu oasele întregi". Rotgier se pricepuse să arunce atât de bine cu praf în ochii celorlalţi, încât mulţi se neliniştiră, întrebându-se de partea cui era adevărul, că până şi prinţul începu să se îndoiască.

Aşadar, în seara dinaintea duelului, îl chemă pe Zbyszko să discute cu el de faţă doar cu prinţesa şi-l întrebă:

― Eşti sigur că Dumnezeu va ţine cu tine? De unde ştii că nemţii au pus mâna pe Danuśka? Ţi-a spus Jurand ceva? Vezi şi tu, aici se află scrisoarea lui Jurand, cu scrisul lui Kaleb şi pecetea lui Jurand, iar în această scrisoare Jurand zice că ştie că teutonii n-au nici o vină. El ce ţi-a spus?

― Mi-a spus că n-au fost teutonii.

― Atunci, cum poţi să-ţi pui viaţa în primejdie şi să te laşi în seama judecăţii lui Dumnezeu?

Zbyszko nu răspunse, doar o vreme se mulţumi să-şi încleşteze dinţii şi îl podidiră lacrimile.

― Eu nu ştiu nimic, stăpâne milostiv, recunoscu. Am plecat de aici împreună cu Jurand şi pe drum i-am spus de cununie. Atunci, a început să se plângă că asta poate să-l supere pe Dumnezeu, dar când i-am spus că lucrurile stau dimpotrivă, s-a liniştit şi m-a iertat. A vorbi tot drumul că nimeni n-a răpit-o pe Danusia, numai teutonii au făcut-o, apoi nu mai ştiu nici eu ce s-a întâmplat!... La Spychów a venit aceeaşi femeie care a adus nişte leacuri pentru mine la conacul din pădure şi cu ea încă un trimis. S-au închis în odaie cu Jurand şi s-au sfătuit. Nu ştiu ce-au vorbit, dar după discuţia lor, nici măcar slujitorii lui nu-l mai recunoşteau pe Jurand, pentru că se purta de parcă abia s-ar fi întors de pe altă lume. Nouă ne-a spus: „Nu sunt cavalerii teutoni", dar pe Bergow şi pe ceilalţi prinşi i-a slobozit din temniţă. Dumnezeu ştie de ce, iar el a plecat singur, neînsoţit de nici un scutier sau slujitor... A spus că se duce la tâlhari s-o răscumpere pe-Danuśka, iar mie mi-a poruncit să-l aştept. Ce era să fac! am aşteptat. Până când vine veste de la Szczytno că Jurand i-a ucis pe nemţi şi el şi-a pierdut viaţa! O, stăpâne milostiv! Atunci, a început să-mi ardă pământul sub picioare la Spychów şi era cât pe ce să-mi pierd minţile. Am încălecat cu oamenii pe cai să răzbunăm moartea lui Jurand, dar preotul Kaleb îmi spune: „Castelul n-ai cum să-l cucereşti şi nu trebuie să începi războiul.