Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet.

- Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.

Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea.

- Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile.

După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.

La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.

- Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill.

Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce.

- Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc.

Bill dădu din cap.

- Eh, nu ştiu, zău.

Tovarăşul îl privi mirat:

- Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.

- Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare?

- S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry.

- Câţi câini avem, Henry?

- Şase.

- Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.

- Ai numărat greşit.

- Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.

- Avem numai şase câini - spuse Henry.

- Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte.

Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii.

- Acum îs doar şase - spuse el.

- L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare. Am văzut şapte.

Henry îl privi compătimitor şi spuse:

- Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!

- Ce vrei să spui? întrebă Bill.

- Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii.

- M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.

Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:

- Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde venea urletul - era vreunul din ei?

Bill dădu din cap.

- Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii!

Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc.

- Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry.

- Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi vreodată!

Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezaţi.

- Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de câini.

- Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.

- Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu.

- Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă - încuviinţă Henry.

Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şi o a treia pereche.