Eu de-o oaie am nevoie. Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat.
El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnavă.
Fă-mi alta!
Am desenat alta:
Prietenul meu a zâmbit cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:
- Numai că... vezi şi tu... aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne...
Am făcut, prin urmare, desenul din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:
- Asta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontarea motorului, i-am făcut la repezeală desenul următor.
Şi i-am spus, într-o doară:
- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.
Dar am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se luminează:
- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?
- De ce mă-ntrebi?
- Pentru că la mine acasă-i tare strâmt...
- Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mititică... Ia te uită! A adormit...
Şi aşa l-am cunoscut pe micul prinţ.
III
Mi-a trebuit un timp îndelungat, până când să pot pricepe dincotro venea. Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat:
- Ce bazaconie mai e şi asta?
- Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a exclamat:
- Cum? Ai căzut din cer?
- Da, i-am întors-o eu cu modestie.
- O! asta-i bună...
Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine m-a supărat destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele. Apoi, adăugă:
- Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?
Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât:
- Va să zică, tu vii de pe altă planetă?
El însă nu mi-a dat nici un răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu:
- Ce-i drept, cu ăsta nici nu poţi să vii prea de departe...
Şi multă vreme s-a pierdut în visare.
Apoi şi-a scos oaia din buzunar şi s-a cufundat în contemplarea comorii sale.
Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. De aceea m-am străduit să aflu mai multe.
- Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia?
Mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:
- E bine că mi-ai dat şi-o ladă; aşa, va avea şi ea o casă peste noapte.
- Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o priponeşti în timpul zilei. Şi-un ţăruş.
Propunerea asta, după cât mi s-a părut, îl miră pe micul prinţ:
- S-o priponesc? Ce idee năstruşnică!
- Păi, dacă n-o priponeşti, se duce cine ştie unde şi se pierde...
Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:
- Şi unde-ai vrea să se ducă?
- Oriunde. Unde-o vedea cu ochii...?
Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate:
- Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de strâmt. Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adăugă:
- Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe...
IV
Aflasem astfel încă un lucru foarte însemnat: anume că planeta lui de baştină abia de întrecea mărimea unei case!
Ceea ce nu prea avea cum să mă mire.
Ştiam bine că, în afară de marile planete precum Pământul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li s-a dat câte un nume, pe lume se mai află o puzderie de alte planete, uneori atât de mici, încât numai anevoie le poţi zări cu telescopul. Când un astronom descoperă vreuna din ele, îi dă în loc de nume, un număr. De pildă, îi zice: „Asteroidul 3251”.
Am temeinice motive să cred că planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc.
Acesta a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internaţional de Astronomie, o mare demonstraţie a descoperirii sale. Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta. Aşa sunt oamenii mari.
Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc a poruncit poporului său, sub pedeapsa cu moartea, să se îmbrace ca europenii.
Astronomul a mai făcut o demonstraţie, în 1920, îmbrăcat de astă dată într-un frac foarte elegant.
1 comment