Nu luase seama la trei copăcei...”
Iar eu, sub îndrumările micului prinţ, am desenat această planetă. Mie unuia, nu-mi prea place să fac pe moralistul. Însă primejdia baobabilor e atât de puţin cunoscută şi neajunsurile care îl pândesc pe acela ce s-ar rătăci pe un asteroid sunt atât de mari, încât, de astă dată, mă abat de la tăcerea mea. Şi spun: „Copii! Fiţi atenţi la baobabi!” Doar de aceea m-am trudit atâta cu acest desen, ca să le dau de veste prietenilor mei că-i paşte o primejdie pe lângă care trec de multă vreme, ca şi mine, fără să-şi dea seama. Povaţa merita atâta osteneală. Poate vă veţi pune întrebarea: „Oare de ce în cartea asta nu se găsesc şi alte desene, la fel de măreţe, ca desenul cu baobabii?” Răspunsul este foarte simplu: am încercat, dar n-am izbutit. Când am desenat baobabii, am fost însufleţit de simţământul că nu e nici o clipă de pierdut.
Baobabii
VI
O! Prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:
- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de soare...
- Dar trebuie să aşteptăm...
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mereu mă cred la mine-acasă!
Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, cum prea bine se ştie, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns dac-ai putea să mergi pentru un singur minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui...
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii... când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui...
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
VII
În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nici o pregătire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multă vreme frământate în tăcere:
- O oaie, dacă mănâncă arbuştii, mănâncă şi florile?
- O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
- Chiar şi florile cu spini?
- Da. Chiar şi florile cu spini.
- Păi atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodată la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!
- Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
- Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul prinţ din nou mă tulbură din gândurile mele:
- Şi tu crezi că florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!
El se uită încremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
- Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
- Ştiu undeva o planetă pe care se află un Domn roşcovan.
1 comment