Nu voia să se înfăţişeze mototolită, ca macii. Nu voia să se arate decât în deplina strălucire a frumuseţii sale. Ei, bine, da! era foarte cochetă! Găteala ei cea tainică ţinuse astfel zile şi zile de-a rândul. Şi iată că într-o bună dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, se ivi şi dumneaei.
Şi tocmai ea, care atât de migălos trudise, căscă şi zise:
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog să mă ierţi... N-am apucat nici să mă pieptăn...
Micul prinţ atunci nu-şi mai putu stăpâni admiraţia:
- Cât eşti de frumoasă!
- Nu-i aşa? îi răspunse cu gingăşie floarea. Şi m-am născut o dată cu soarele...
Micul prinţ descoperi că floarea aceasta nu prea ştia ce-i modestia, însă era atât de tulburătoare!
- Mi se pare că e ora micului dejun - adăugase ea numaidecât - de-ai avea bunătatea să te gândeşti şi la mine...
Şi micul prinţ, fâstâcit, ducându-se în căutarea unei stropitori cu apă proaspătă, ospătase floarea.
Astfel ajunsese ea să-l chinuiască, în curând, cu vanitatea ei niţel bănuitoare. Aşa, de pildă, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai săi, îi spusese micului prinţ:
- N-au decât să poftească tigrii cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se află tigri - o corectase micul prinţ - şi-apoi, tigrii nu mănâncă iarbă.
- Eu nu sunt o iarbă - răspunsese cu gingăşie floarea.
- Te rog să mă ierţi...
- Nu mi-e deloc frică de tigri, dar mi-e groază de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groază de curent... nici o pricopseală pentru o plantă - îşi zise micul prinţ. Floarea asta e tare sucită...”
- Să mă acoperi, seara, cu un clopot de sticlă. E foarte frig aici la dumneata. Eşti rău aşezat. Acolo, de unde vin eu...
Aici însă se oprise. Ea venise din sămânţă. Nu avea de unde să ştie cum e pe alte tărâmuri.
Ruşinată că se dăduse de gol cu o minciună urzită atât de stângaci, tuşise de câteva ori, ca să arunce vina asupra micului prinţ:
- Şi paravanul...?
- M-aş fi dus să-l caut, dar vorbeai cu mine!
Şi-atunci floarea îşi înteţise tusea pentru ca el să se simtă totuşi cuprins de remuşcări.
Astfel micul prinţ, în ciuda bunăvoinţei şi a iubirii sale, îşi pierduse curând încrederea în ea. Pusese preţ pe nişte vorbe fără însemnătate şi ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necăjit atât de mult, ar fi trebuit să mă înduioşeze...
Mi-a mai mărturisit:
- N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei şireticluri, să-i ghicesc duioşia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca să ştiu cum s-o iubesc.
IX
Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare. În dimineaţa plecării, a făcut o mare rânduială pe planetă. A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-şi încălzi gustarea de dimineaţă. Mai avea şi un vulcan stins.
1 comment