Reuşeam s-o fac să fie exactă, dar întotdeauna aveam impresia că are grijă de a nu întârzia numai spre a nu provoca mânia mea. Scuzele ei umile la cea mai mică inexactitate nevoită îmi făceau milă. Nu puteam însă renunţa la pretenţia mea: simţeam că imediat ce nu s-ar teme, ar veni fără nici o ordine, m-ar face să aştept ridicol, şi nu mi-ar face plăcerea decât în cazuri cu totul speciale, când m-aş fi plâns, şi numai puţină vreme după plângerea mea, înainte de a uita din nou.

Nu contam pe dânsa, mai ales când o rugam de ceva care nu i se părea că mi-e necesar neapărat. Îmi plăcea să discut cu ea literatură sau artă, chiar dacă nu făcea decât să-mi repete părerile, şi asistam, ascultând-o, la propriile mele gânduri. Îmi plăcea să se ocupe şi ea singură, fie că aş fi voit o dezvoltare a personalităţii ei, fie că aş fi voit să adâncească vreun autor pe care-l cunoşteam superficial, şi la care, ocupat aiurea, nu puteam să întârzii. Ea mi-ar fi întreit cuno- ştinţele, fără să fiu nevoit să mă ocup special.

Dar observaţiile ei erau aşa de disperate, încât nu puteam armoniza nimic. Când plecam undeva, îi lăsam un plan de studii, ea trebuia să-mi scrie observaţiile şi nu-mi scria niciodată despre asta în fierbinţeala rândurilor pasionate sau numai oarecare, iar la întrebările mele repetate se mulţumea numai cu generalităţi (“foarte interesant"

sau “nu-mi prea place”), care mă enervau.

La întoarcere, constatam că nu lucrase aproape nimic, că în fiecare zi i se întâmplase câte un accident care s-o oprească, şi că ceea ce cetise fusese în fugă, fără de nici un sistem.

Nu-mi plăcea la Irina nici uşurinţa cu care vorbea despre oameni, împărţind repede acel “e drăguţ” sau “e antipatic” sau “e bine, vorbeşte franţuzeşte”, care arătau cât de superficială şi cât de egală tuturor fetelor era în judecăţile ei. Uneori, câte o exclamare de a ei venea aşa de pe neaşteptate şi în aşa contradicţie cu temperamentul meu, pe care presupuneam că-l cunoaşte cel puţin în trăsăturile lui generale, încât rămâneam uimit. Unul din cele mai puternice sentimente pe care le aveam era acel al cinstei (excepţie în dragoste), pe care-l împingeam la exces, şi pentru care aveam toate scrupulele. De aci, o veşnică persiflare a moravurilor celorlalţi şi de cele mai multe ori dezgust.

Poate că totul pornea din acelaşi instinct de a mă diferenţia şi de a avea motivele unor noi mândrii personale. Nu admiteam deci nu numai necinstea făţişă, dar nici aranjamentele cele mai nuanţate care sunt în obiceiul celor mai cinstiţi dintre noi. Irina, bineînţeles, că oricând, îmi împărtăşea părerile. Fuseseră sute de discuţii şi totdeauna râsese şi ea, batjocorise şi ea, despreţuise şi ea. Asta n-o împiedecase odată să mă întrebe fără de nici o îndoială: “Prietena mea Florica (o prietenă oarecare, pe care abia o suportam) e ameninţată la profesorul X, camaradul tău de şcoală. Insistă tu s-o treacă!"

Si, în momentul când îmi arătam indignarea şi mâhnirea adâncă, văzând că atâtea discuţii fuseseră zadarnice şi atâtea momente de înţelegere între noi, o farsă — căci ea nu făcuse decât să mă aprobe şi să mă repete fără vreo convingere proprie, că mai ales mă lăsasem prins de această glumă — ea adaugă şi mai inconştient: “Bine, ştiu că nu trebuie să faci de astea pentru nimic în lume, dar credeam că pentru mine e altceva!”... Răspuns de femeiuşcă...

Mi-aduc aminte că i-am făcut o morală lungă de un ceas, şi în momentul când i-o făceam simţeam ce inutilă e această morală, ce ridicolă, nu numai pentru că era imposibil de schimbat ceva din fiinţa Irinei, dar şi pentru vorbele mele înseşi, care nu se mai isprăveau, repetau aceleaşi lucruri, eram banal ca cele mai banale pagini de morală de prin clasele primare; nu aveam nici o convingere de a schimba ceva ca să dau o viaţă vorbelor, sau poate aveam chiar indiferenţa după unul din instinctele mele ciudate de a-mi fi brusc indiferent un fapt pentru care lucrasem, la care visasem ani de zile, de a mă persecuta brusc, în miezul unor gânduri, pe care le crezusem primordiale, o prăjitură colorată pe care n-o puteam s-o alung din minte cu cât mă încăpăţânam mai mult s-o uit, conştient în acelaşi timp că mă amuz, neputând-o s-o alung. Şi totuşi, continuam cu persecuţia spre Irina, pe care mi-o închipuiam distrată, plictisită, enervată, doritoare s-o las mai iute în pace, cu plăcerea de a mă simţi şi a apărea caraghios, plăcere egală cu aceea când, fiind de obicei bun, faci fără nici o pricină rău unui animal la care ţii, numai ca să te simţi rău, să te dispreţuieşti şi să-ţi strici o reputaţie la care lucraseşi cu trudă şi de care te simţeai mândru.

Mereu nici o scrisoare.

Un vis... Mă găsii deodată într-o bisericuţă de mahala. Acolo, o nuntă umilă şi tot lume cunoscută, ocupată toată ca să dea impresia unei nunţi mari. Într-un colţ Niki Mihail îşi rezimase capul pe gâtul de cocostârc şi, în mijloc, mirii: domnul, rotofei, făcut cu peniţa rondă; alături, Irina, dizgraţioasă în văluri albe, gesticulând dizgraţios, vopsită cu roşu pe faţa ei roşie. O simţeam că joacă un rol şi că-şi permite chiar să facă exclamări sau gesturi ridicole ca să impresioneze pe cei care găseau prezenţa ei acolo nefirească. După ce acceptase totul, nu numai faptul, dar şi exhibiţia lui în toate detaliile, acum i se părea, din scrupul pentru trecut, că n-ar trebui să rămână calmă. Din când în când arunca chiar câte un răspuns nervos vecinului conciliant.

Rudele toate în preajmă, cu demnitate. Cărarea impecabilă a lui Michel se prelungea, lată şi albă prin părul negru, sticlos de pomadă.

Apoi un popă piţigăiat a început Isaia dănţuieşte, şi au început cu toţii să se învârtească după vocea lui. Tot mai repede şi mai dizgraţios. Irina şoptea mereu vecinului: “Ah, cum mă enervează!” În mers, voalurile i se deranjaseră. Mă gândeam cum să mă răzbun...

Să-mi fac apariţia brusc acolo. Dar cum?...

Sufeream îngrozitor, dar preferam orice, numai să nu fiu ridicol.

Tot atunci atenţia îmi fu atrasă în altă parte, pe obiectul din mijloc, în jurul căruia se dănţuia. Mi se păruse la început o masă, dar era un catafalc. (Vis melodramatic, stupid, însă care mă face şi acum să tremur.) Şi pe el, printre câteva flori, cu ochii închişi, cu gura deschisă, cu nasul cârn, iarăşi Irina.