De-mi citesc jurnalul de zi al câtorva clipe din viaţa mea, vad că uneori sunt mulţumit şi alteori disperat, uneori mi-e milă de ea şi alteori o urăsc şi alteori nu mă interesează.

Cum să disting din tot ce a spus ea ce e sincer, când eu nu sunt sigur dacă reflexiile mele nu sunt pornite din ciudă sau din remuşcare, şi că n-o judec pe rând sau cu excesivă îngăduinţă sau cu excesivă severitate.

Nu ştiu dacă tot chinul meu se numeşte dragoste sau amor propriu... Dacă mi-ar părea rău să aflu că a murit... Nu ştiu în cât timp m-aş consola dacă a murit şi în cât dacă m-a înşelat. Cred însă că dacă aş afla că totul n-a fost decât o glumă, aş fi fericit pentru o clipă. Mi-aş destinde nervii, m-aş odihni. Apoi, cu dânsa, iar aş începe să mă plictisesc groaznic, cum m-am plictisit tot timpul. Sau poate între doi care se cunosc total, care au terminat de a gunguri amorul şi care îl practică la ore fixe, ca într-un menaj autentic, plictiseala este inevitabilă? Sau port cu mine această plictiseală? Sau numai sunt sugestionat de ideea asta? Sunt incapabil de dragoste proaspătă mereu reîncepută, cu toate că mintea mea o visează întotdeauna.

Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, cu toate că mă observ cu o grijă migăloasă şi trudă inutilă. Vreau să pricep pe alţii! Mă mir cum pot suporta să târâi cu mine, pretutindeni, pe mine, străinul. Şi uneori acel străin e blând, agreabil, dar alteori e odios cu egoismul lui. Şi eu îl port mereu cu mine...

Sfinxul înţepeni pe nisipuri (cârn ca şi Irina), încruntat, cu buza atârnând, pare că păstrează un secret din pricina tăcerii lui îndelungate.

Oamenii vorbesc tot timpul. Dacă ar fi înregistrat pe discuri tot ce spun zilnic, te-ai îngrozi de atâta pierdere de vreme, şi mai ales de atâtea contraziceri. Legând toate vorbele din timp de o lună te-ai crede într-un haos. Te-ai îndoi de pretenţia noastră de a te crede organic şi de a-ţi da limite. Ar trebui să degajezi — imensă dificultate — ceea ce-ţi aparţine personal de ceea ce e omenesc. O muncă inversă de cea pe care o faci în artă. Acolo cauţi generalităţi şi aci le dai la o parte. Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer.

Aş găsi pe discul gramofonului meu imaginar tot felul de exclamări momentane, mereu contrare şi idioate: “mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e cald”, sau “supa te încălzeşte, friptura e prea arsă, prăjitura prea dulce”, mici exclamaţii necesare, se va zice, totuşi numărul lor mare e sinistru. Unul făcea socoteală asupra bunicii lui, buna menajeră, cât a dormit în viaţă şi cât a mâncat. Chiar câteva zile în şir n-a făcut decât să sune pe slugi. Cu toţii spunem fraze goale şi inutile de milioane de ori. Căci e inutil să spui că ţi-e foame când ai mâncarea gata regulat la aceeaşi oră. Să căutăm să degajăm din acest lest ce e caracteristic unui anumit om care ne interesează şi îi aparţine în mod special. De altminteri, chiar şi acele exclamaţii pot servi. Numărându- le şi comparându-le, vei putea zice: A e mai mâncăcios ca B. A e cel mai mâncăcios din toţi cei o sută pe care i-am cercetat. Cu toate că concluziile pot fi defectuoase. Într-adevăr, un om poate să mănânce mult şi să nu spuie la fiecare moment “mi-e foame”. Şi invers, altul se poate tângui toată ziua, tocmai pentru că nu are ce mânca. Oricum, un om e tot aşa de misterios ca şi Sfinxul. Unul pentru că tace, celalt pentru că vorbeşte.

Am fost într-o seară într-o tavernă lângă Saint-Julien la Pauvre.

Era distractiv.