Cu toţii mâncau şi beau ca smintiţii, pe nerăsuflate, şi la urmă, ghiftuiţi, umflaţi, învineţiţi, cu bale la gură, cu sos pe haine, beţi complect, adormeau pe mese, şi de sforăiturile lor tremura casa.

Boierul, care mâncase şi băuse mai mult decât toţi, rămânea însă neschimbat.

Impunător, de pe jelţ patrona pe adormiţi, după cum un păzitor şi-ar păzi porcii. Când se convingea că nimeni nu-l mai stinghereşte, chema un lăutar şi punea să-i cânte la ureche cântecul lui favorit La deal la Anişoara!...

Cu o mână îşi ţinea necontenit paharul la gură, cu toate că nu sorbea tot timpul, iar cu cealaltă bătea în masă tactul.

Când se lumina de ziuă, pleca la culcare, fără să se mai îngrijească de cei rămaşi. În lipsa lui totul reintra în ordine.

Îşi iubea pământul cum ai iubi un om. Privea lanurile de grâu cu ochii sclipind, cum s-ar fi uitat la carnea de femeie albă, proaspătă, neacoperită. Îşi îngrijea pomii fructiferi cum şi-ar îngriji o mamă copilul.

Cu artă desprindea un măr pârguit, şi-l întorcea ca să-l arăte, cum ai întoarce un vas preţios. Şi când apărea în vârful dealului de unde coborau grădinăriile, şi când se apleca asupra sufletelor de pomi, asupra straturilor fără număr unde legumele cele mai felurite sorbeau pământul, făcea impresia unui muzician inspirat, dirijând la o imensă orchestră o simfonie extrem de complicată, dar săltând de viaţă. Căci pentru boierul Pandele ramurile copacilor erau braţe fierbinţi, trunchiurile umede corpuri prin care curge sângele, iar merele rotunde sâni de femeie împlinită.

A murit deodată, doborât ca un stejar într-o pădure. Oamenii s-au minunat de această veste şi şi-au făcut cruce. Erau deprinşi ca în fiecare an să conducă pe cineva la cimitir, dar boierul li se părea etern. Toţi repetau ştirea, nedumeriţi. Şi dacă Pandele s-ar fi sculat din sicriul enorm în care încăpuse cu greu, nu s-ar fi mirat nimeni.

I s-a făcut o înmormântare magnifică, aşa cum hotărâse el prin testament şi cum se şi cădea să se facă. Era tocmai în zi de Paşte. Se strânsese lume multă şi, ceea ce nu hotărâse boierul mai dinainte, mulţi erau sincer emoţionaţi. Femeile pe care le terorizase odinioară acum jeluiau din toată inima. Au venit domni de la oraş care au adus coroane multe, muzică militară şi au ţinut discursuri. Ca şi cum natura ar fi fost părtaşă la această sărbătorire, cireşii toţi erau în floare.

Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudând trupul de plumb. Când a atins sicriul pământul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei.

Preoţii au continuat multă vreme cântecele lor tânguitoare şi nepotrivite pentru bătrânul Pandele. Ar fi fost mai bine, în loc de flori, să dea drumul unui butoi de vin pe ţărna răscolită şi, în preajmă, să se întindă un praznic monstru unde să se ghiftuiască mosafirii, căci boierului nu-i plăcea să plece nimeni de la el flămând. Să se aducă haita de vânătoare care să se bată netulburată pe sub masă după ciolanele întregi, să se râdă, să se facă glume suculente. Cine-l cunoştea pe boier şi-ar fi dat seama că e singura petrecere demnă de el; ţipetele beţivilor ar fi părut sacre, iar sindrofia întreagă ciudată, dar corespunză toare. Iar la urmă, când ar fi căzut pe jos, neputând să se mişte din pricina stomacului prea plin şi ar fi adormit sforăind, un lăutar să se aplece la capul lui Pandele şi să-i cânte prelung — În sat, la Anişoara...

Căci n-ar fi fost nici un sacrilegiu...

Ce-o fi crezut Irina despre moarte?

Odată, de pildă — dar amândoi eram în ocazia aceea identici — intrasem dispuşi, vorbăreţi, flămânzi, intr-o cofetărie mică.

În momentul când Irina îşi îndesa cu chef dinţii într-o prăjitură de şocolată, privirea îi alunecă pe fereastră şi exclamă: “Ah! Ce întâmplare!"

Mă uit: la masa de pe pavaj a cofetăriei şedea, domol, domnul Cornea, o cunoştinţă destul de vagă de a noastră. Ştiam că domnului Cornea îi murise cu câteva zile înainte nevasta; îl cunoşteam destul de puţin şi ne simţeam destul de tineri ca să trebuiască să-i fi scris câteva rânduri de condoleanţă, dar, de obicei, când îl întâlneam, vorbeam cu el. Era imposibil să plecăm fără să ne oprim în calea noastră la el. Era complicat, văzându-l abătut, să ne prefacem că nu ştim nimic despre nenorocirea lui şi că nici măcar nu-i observam răspunsurile anevoioase. Eram prea grăbiţi, prea dornici de plimbare ca să-l aşteptăm să plece, şi domnul Cornea sta cu răbdare, mânca încet, ca un om care nu mai preţuia timpul. Eram prea bine dispuşi ca să fim trişti şi să-i spunem cuvinte de consolare. Am fi fost comici, hipocriţi, şi — cine ştie? — ne-ar fi cuprins un râs nervos şi ridicol în momentul acela. Am iesit şi am vorbit cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ne-am arătat mai veseli ca de obicei, am făcut şi mai mult scandal, ca să facă impresia că nu-i observăm deloc nici figura, nici doliul de la mână, am debitat spirite unul lângă altul, stupide toate, pe un ton strident, şi l-am lăsat brusc, fără să ştim dacă el a spus vreo vorbă tot timpul...

Oricum ar fi luat domnul Cornea scena aceasta — sau de-i va fi sunat falsitatea ei, sau de va fi crezut-o adevărată — această explozie căzându-i deodată, într-un moment când se credea mai singur, trebuie să-i fi părut dezgustătoare şi totdeauna îi vom apare în mintea lui ca nişte personagii groteşti.

Am avut remuşcări, dar de ce se vor fi produs ele? Ruşinea de a fi fost comic? Gelozia de a fi dat domnului Cornea o ocazie de superioritate?

Sau gândul morţii, care, ca de obicei, a început curând să mă tulbure? Sau bucuria de a-mi găsi o scuză şi de a arunca, laş, numai pe Irina tot dispreţul pe care-l meritam amândoi? Şi acum, după atâţia ani, când a pornit să mă frământe gândul micimii mele de atunci — totul n-o fi decât încercarea de a o ponegri pe Irina şi astfel a mă consola?

Dar o altă ocazie îmi precizează sensibilitatea ei faţă de moarte.

În absenţa mea, murise tatăl unui bun prieten comun. Prietenul fusese deseori cu noi, arătase un suflet ales şi ne era drag. Mi-a părut rău desigur, acea părere de rău obişnuită la oameni (timp de zece minute, după noutate, discuţii asupra prietenului, asupra durerii lui, asupra ultimei clipe când l-am văzut, supoziţii, apoi discuţia trece asupra altui obiect, asupra vremii, a prăjiturilor uneori, ca să revie din timp în timp şi tot mai rar, prin câte un “săracul”).

Când asişti personal la toată desfăşurarea morţii şi a durerii celor dimprejur, atunci discuţiile şi chiar părerea de rău durează mai mult.

Totul e în raport cu cantitatea peripeţiilor.