Seninătatea şi simpatia profesorului au potolit încetul cu încetul avântul studentului. Chiar în prima vacanţă universitară Apostol a venit acasă cu o "concepţie de viaţă" pe care toată vara a explicat-o lui Alexandru Pălăgieşu, devenit notar în Parva.

― Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filozofală. O licărire de conştiinţă trecătoare... Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă, dragă prietene! Singularizat, omul se pierde, pe când într-o colectivitate orice sforţare îşi găseşte locul ei şi toate împreună contribuie la înălţarea fiecărui individ, precum activitatea comună a tuturor colectivităţilor apropie omenirea de Dumnezeu... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte, închipuieşte-ţi ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizaţie perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Câţi oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porţilor închise?

― Adică, mai pe româneşte, să facem ceea ce facem cu toţii, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i aşa?... Apoi asta spun şi legile noastre...

― Nu, nu legile... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile... Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând furtunos explicaţiile.

Doi ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare "concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încercare i se părea mai bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capitală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oamenilor, mecanizarea vieţii îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomeraţii de oameni. În mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraş. Dealurile din jurul Budei le cunoştea întocmai ca împrejurimile Parvei... Numai când venea acasă observa că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era deloc preţuit. În Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărâme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa, care, după moartea bătrânului Bologa, a făcut avere în Parva.

― Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm deloc... Dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria... Daţi-mi un stat mai bun, şi mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domşa! în viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi!

Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate. De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asupra domnişoarei Marta, o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa.

Într-o bună zi, dorind să continue discuţia, Apostol făcu o vizită avocatului. Nu-l găsi acasă, dar îl primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara numai despre nimicuri şi crezând mereu ca va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră cu Marta.