Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de solidă. Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ştreangului, ruşinat şi umilit. Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în faţa străinului, prezentându-se:

― Locotenent Apostol Bologa...

― Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka... Adineaori am sosit, şi tocmai de pe frontul italian... În gară am aflat că aveţi o execuţie şi, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici...

În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simţi cuprins iar de ruşinea de adineaori şi, încurcat, zise cu o vioiciune silită:

― Vasăzică sunteţi mutat în divizia noastră?

― Da... la al cincizecilea de artilerie de câmp...

― A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-aţi venit!

Faţa căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucişară într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare şi întrebă aproape înfricoşat:

― Pe cine spânzuraţi?

În ochii lui Apostol Bologa, albaştri şi adânciţi în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:

― Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare ruşinea pentru corpul ofiţeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi planuri. Ruşinos şi revoltător!... Nu-i aşa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.

― Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.

Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preţ:

― Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat şi, prin urmare... De altfel nici el n-a tăgăduit. Nici vorbă, faţă de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea şi n-a vrut să răspundă măcar la întrebările preşedintelui... Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreţ falnic... Chiar sentinţa de moarte a primit-o zâmbitor şi cu nişte ochi... Fireşte, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă... Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofiţer, a vrut să se împuşte... Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuţie, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin...

Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:

― O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viaţă de om...

Pe buzele subţiri, cu colţuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie şi de dispreţ:

― Uitaţi, domnule căpitan, că suntem în război şi pe front!...