Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, rânduite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulţămind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. Iani socotiţi, luminate stăpâne – au fost zicând ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume, luminate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispravă, hărăzită vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mândre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului mă cheamă! Iară apoi îşi luă rămas bun de la ele, lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă şi multe ţări neprietene şi sălbatice străbătu el călare, trecând preste multe ape şi văi, dară negăsind să-şi hodinească oasele. Mai pre urmă soarta îndreptatu-l-a, o dată cu căderea nopţii, la o curte mândră şi acolo dădu preste o bătrână de neam mare, care-l găzdui cu dragă inimă şi îi îndestulă cu de-ale mâncării şi pre el, şi armăsarul. Iară când se făcu vremea, gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndată, sir Launcelot îşi lepădă armele, îşi aşeză la îndemână armura, se urcă în pat şi pe loc îl fură somnul. Curândă vreme după aceea, sosi un călăreţ şi bătu înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se uită pre fereastră şi în bătaia lunii – măre! – văzu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toţii de-a-ncălarelea. Iară cei trei călăreţi năpustitu-s-au asupra celui stingher, trăgându-şi spadele, măcar că acesta se întoarse vitejeşte înspre dânşii şi începu a se apăra cu toată nădejdea. De bună samă – gândit-a singur cu capul său sir Launcelot – cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aş socoti părtaş. Ci el din gândul său nu s-a lăsat şi nice din altele ale cugetului şi de sârg îşi puse armura şi se duse la fereastră, pogorându-se pre cearşaful ce-l înnodă şi-l agăţă de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceţi-vă de către el faţa şi băteţi-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iară cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, şi veniră asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se loviră, că cei trei descălecară şi se înfierbântară, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurându-l din toate părţile. Văzând sir Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a şti de ajutorul meu, lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-şi pre inimă, făcu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intră cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi dărâmă la pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite cavalere, iată ne închinăm ţie, de vreme ce eşti un viteaz fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, să ştiţi că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui legământ vă dau zile de ia mine, şi altminteri nu! Prea mărite – zis-au ei – anevoie şi cu silă am face-o, că pre sir Kay până aici l-am hăituit şi de n-ai fi stătut tu înainte, l-am fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpăni cu mintea întreagă – zis-a sir Launcelot – că voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mână şi dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veţi închina! Prea mărite – au fost ei zicând – pentru hălăduinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Dacă-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasă de duceţi-vă duminica ce vine, când cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinaţi crăiesei Guenever. Toţi trei vă veţi închina milosârdiei şi mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai crăiesei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul zilei şi-l lăsă pe sir Kay dormind; iară sir Launcelot luă platoşa şi pavăza lui sir Kay şi se înfieră cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi luă şi calul, zise rămas bun gazdei şi purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura şi calul în schimbul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, mare voie rea va căşuna el la curtea regelui Arthur, căci faţă de dânsul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind că eu sunt acela şi amăgiţi din cale-afară vor fi! Iară eu, mulţumită platoşei şi pavezei sale, am credinţa că voi călări în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulţămi gazdei sale."

 

 

Când lăsai din mână cartea, auzii o bătaie la uşă şi străinul cu pricina intră în odaie. Îi oferii o pipă şi un scaun, având grijă să se simtă ca la el acasă. L-am mai îmbărbătat cu un pahar de whisky scoţian, fierbinte, i-am mai dat unul şi apoi încă unul – tot sperând să-i aud povestea. După al patrulea argument de felul ăsta, omul se porni singur să povestească, într-un chip simplu şi firesc:

 

 

 

POVESTEA STRĂINULUI

 

Sunt american. M-am născut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul râului, la ţară. Aşa că sunt yankeu get-beget, din tălpi şi până-n creştet – şi încă unul practic. Ba, şi nesentimental, după câte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am făcut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrică de armament şi mi-am învăţat adevărata meserie.