Benito Juarez

 

 

 

Karl May

 

Benito Juarez

Capitolul I - În Harar

 

 

Ani după ani treceau şi nimeni nu mai aflase ceva despre cei dispăruţi. Părea că i-a înghiţit pământul. Când văzură că toate cercetările rămăseseră zadarnice, îşi închipuiră că au murit şi durerea lor fu nemărginită. Dar timpul alină durerea şi, deşi cu tristeţea în suflet, vorbeau de ei ca de făpturi dragi, pierdute pentru totdeauna, în adâncul inimii lor poate mai licărea încă o scânteie de speranţă, căci inima omului nu încetează să spere până în ultima clipă a vieţii. Mai trecuseră încă nouă ani ― eram în 1866 ― de când bătrânul Arbellez venise să-şi spună păsul lui Juarez, de când povestea noastră părea să-şi depene mai departe firul.

Pe coasta de apus a Golfului Aden, care leagă Marea Roşie cu Oceanul Indian, se află o ţară care alcătuieşte mult-vestitul Dorado. Cei mai îndrăzneţi exploratori încercaseră zadarnic să-l exploreze, când, în anul 1866, un singur om, ofiţerul englez Richard Burton, a reuşit să înainteze până acolo şi să aducă în Europa câteva comunicări importante despre acest ţinut inaccesibil până atunci.

Drept e că au mai fost şi alţi străini, europeni chiar, care au pătruns în Harar ― aşa se numeşte ţara ― dar nici unul nu s-a mai întors, căci au fost făcuţi sclavi şi li s-a pierdut urma. Cu toată campania statului britanic ― în special a lordului Wilberforce, care a alcătuit o Ligă a Naţiunilor pentru combaterea negoţului de sclavi ― acest negoţ se făcea pe scară foarte întinsă. Vapoarele de război ale tuturor ţărilor aveau nu numai dreptul, ci şi datoria de a pune mâna pe orice vas cu sclavi, să-i elibereze pe prizonieri şi să spânzure tot echipajul, începând cu comandantul şi sfârşind cu cel din urmă marinar. Totuşi aceste măsuri atât de drastice n-au împiedicat ca negoţul cu carne omenească să meargă mai departe. Chiar şi în mijlocul secolului al 19-lea se aflau, la Constantinopol, case în care se vindeau amatorilor oameni de toate rasele. Cea mai productivă dintre vânătorile de sclavi se făcea în ţinuturile de pe malul Nilului şi acelea din apropierea Mării Roşii, ca şi pe coasta de răsărit a Africii. În aceasta din urmă se află şi Harar.

Harar nu se află chiar în imediata apropiere a coastei. Ajungi acolo pornind de la portul Zeyla sau Berbera şi trecând prin ţara somalezilor. Locuitorii acestei ţări sunt cei mai frumoşi reprezentanţi ai rasei negre. Sunt mândri şi războinici pricepuţi, trăiesc într-o veşnică duşmănie cu vecinii lor, aşa încât drumul dintre Harar şi coastă e cât se poate de primejdios. Din această cauză rareori a reuşit vreun nenorocit de sclav să fugă din Harar şi să ajungă până la coasta salvatoare.

Prin pustiul ţinutului somalezilor care duce spre ţara fără ieşire la mare, înainta cu greu sub suliţele de foc ale soarelui în apus o caravană. Caravana era alcătuită din cămile încărcate cu poveri şi oameni pârliţi de arşiţă, toţi bine înarmaţi.

Armele lor nu erau cele obişnuite, ci flinte cu fitil, măciuci din lemn de teak şi abanos, săgeţi otrăvite şi cuţite lungi cu tăişul ascuţit. Cămilele erau legate între ele una de coada celeilalte. Toate aveau în spinare poveri grele, în afară de aceea din cap, pe care se afla un fel de baldachin; sub perdelele baldachinului, ascunsă de ochii tuturor, se afla o femeie. Alături de cămilă călărea, pe un catâr alb şi voinic, un bărbat care părea să fie conducătorul caravanei. Individul purta o manta albă de beduin şi un turban de aceeaşi culoare. Armele lui, la fel cu ale celorlalţi, aveau însă plăsele de argint. Ochii lui cu privirea sfredelitoare cercetau zarea. Îşi struni catârul si zise întorcându-se spre unul din oamenii săi:

— Otman, vezi tu văgăuna din faţa ta?

— Da, stăpâne, o văd, răspunse omul cu adânc respect.

— Socot să poposim acolo peste noapte. Tu ai fost de mai multe ori cu mine la Harar. Îţi mai aduci aminte de sultan?

— Cum să nu, stăpâne emir.

— Bine. Din văgăună nu mai e mult până la satul Elaoda şi de aici nu mai e decât un ceas de drum până la reşedinţa sultanului. Dezleagă-ţi cămila şi ia-o înainte, ca să-i vesteşti sultanului că mâine dimineaţă voi veni să-i vorbesc.

Omul se supuse.

— Să-i spun sultanului ce marfă îi aducem? întrebă el pe şoptite arătând spre baldachin.

— Spune-i că-i aducem şaluri şi mătăsuri, cositor, foi de aramă, cuţite, pulbere, zahăr şi hârtie ca să ne dea în schimb tutun, fildeş, unişi şofran, dar să nu-i pomeneşti nimic de fată.

— Să iau cu mine peşcheşul?

— Nu. Sultanul e un nesătul. Dacă îl dau de pe acum mai cere şi alte daruri.

Otman zori cămila la drum, care porni în goană şi caravana se îndreptă spre văgăună.