Ajunşi la locul de popas, lăsară cămilele să se odihnească iar oamenii se apucară să dea jos baldachinul. Emirul luă câteva smochine, umplu o cană cu apă dintr-un burduf, se apropie de baldachin şi întrebă, dând puţin perdeaua la o parte:

— Ţi-e foame?

Nu-i răspunse nimeni, dar o mână albă şi fină se întinse şi luă smochinele.

— Alah e mare şi puternic, dar eu sunt un zăpăcit. Uit mereu că nu ştie limba noastră, mormăi el.

Aşteptă până când străina goli cana cu apă, o luă în primire şi se întoarse la locul lui. La un semn pe care-l făcu, oamenii înconjurară lagărul cu armele în mână, gata să împiedice vreun atac neaşteptat sau fuga prizonierei. În curând totul se linişti şi tăcerea puse stăpânire pe lagăr.

În vremea aceasta Otman ajunsese de mult în sat. Îl străbătuse în fugă şi se opri la porţile oraşului, care se închid la asfinţitul soarelui. Otman bătu de câteva, ori în poartă şi aşteptă cam mult până să vină paznicul.

— Cine eşti? întrebă acesta din dosul porţii.

— Un sol trimis la sultanul Ahmed Ben Abubekr, răspunse el.

— Cum te cheamă?

— Hagi Otman Ben Mehmed Ibn Hulam e numele meu.

— Din ce trib faci parte?

— Sunt un liber somalez, răspunse el cu trufie.

Locuitorii Hararului îi dispreţuiesc pe somalezi, fără motiv de altfel, de aceea paznicul răspunse:

— Sultanul nu îngăduie să las un somalez să intre în oraş şi mă aşteaptă o grea pedeapsă dacă ar afla că i-am călcat porunca.

— Pedeapsa te aşteaptă cu siguranţă dacă nu te duci numaidecât să-i spui că a venit un trimis al emirului Arafat.

Paznicul se cam fâstâci. Ştia că emirul somalez Arafat e şeful caravanei de comerţ cu care sultanul făcea afaceri bune, de aceea răspunse:

— Arafat zici? Bine. O să las pe cineva la poartă şi mă duc eu însumi să-i spun.

Otman coborî de pe cămilă şi aşteptă la poartă, în vreme ce paznicul se duse la palat ca s-anunţe sultanului sosirea caravanei.

Cuvântul "palat" e în cazul de faţă cam exagerat. Vestitul oraş, atât. de temut, îl puteai străbate într-o jumătate de ceas; casele erau nişte şure dărăpănate iar palatul o cocioabă. Lângă el se afla un fel de şopron închis în care se auzeau zi şi noapte lanţuri zuruind. Aceasta era închisoarea oraşului, cu beciuri adânci şi umede unde nu pătrundea niciodată vreo rază de soare. Vai şi-amar de nenorocitul osândit să-şi petreacă acolo zilele!

Tronul atotputernicului sultan, stăpân pe viaţa şi pe moartea supuşilor săi, era o bancă de lemn, ca acelea care se găsesc în casele cele mai sărace la ţară. Aci şedea turceşte, fie că se gândea la treburile statului, fie că primea audienţele ― audienţe în care solicitatorii tremurau ca varga ― căci o toană de-a stăpânului lor îi putea duce de-a dreptul la moarte sau la închisoare.

Ca şi în celelalte zile, sultanul ţinea sfat cu vizirul şi sfetnicii săi. În fundul încăperii stăteau ghemuiţi pe jos o grămadă de făpturi ferecate în lanţuri. Erau sclavii şi prizonierii. Sultanului îi plăcea să-şi împodobească sala tronului cu astfel de nenorociţi ca un însemn al atotputerniciei sale. Puţin mai la o parte, cu lanţuri de mâini şi de picioare, stătea un bărbat înalt şi slab, adus de spate, încovoiat mai mult de chinuri şi suferinţe decât de ani. Privirea lui stinsă şi paloarea obrajilor dovedeau că omul răbdase de foame vreme îndelungată. Nu mai avea pe trup altă îmbrăcăminte decât o cămaşă şi aceea zdrenţuită.

Părea că omul sfârşise tocmai atunci de vorbit, căci ochii tuturor erau îndreptaţi spre el. Căutătura pe care i-o aruncă sultanul fu rea şi dispreţuitoare când îi zise cu asprime:

— Minţi, câine! Cum poate fi un stăpân creştin mai mare şi mai puternic decât un drept-credincios de-al Profetului? Ce sunt toţi împăraţii şi regii voştri pe lângă mine, sultanul din Harar!

Ochii sclavului scăpărară.

— Eu n-am fost nici rege nici împărat, am fost însă unul din cei mai de seamă oameni din ţara mea şi de o mie de ori mai bogat şi mai fericit decât eşti tu, răspunse el mândru.

Sultanul întinse răsfirat cele zece degete ale mâinilor; dintr-un ungher apăru îndată un individ, ridică băţul greu de bambus şi-i dădu sclavului cele zece lovituri poruncite de sultan. Sclavul nici nu clipi, părea să fie deprins cu ele şi nu-l mai dureau.

— Îţi retragi cuvintele? se răsti la el sultanul.

— Nu.

Sultanul porunci să i se mai dea încă zece lovituri, apoi strigă înfuriat:

— O să-ţi arăt eu ţie ce puternic sunt, câine de ghiaur. Ţi-am poruncit să-l cinsteşti pe Profet, dar nu ai dat ascultare poruncilor mele. Astăzi îţi poruncesc pentru cea din urma oară. Vrei ori nu, vierme?

— Niciodată! răspunse bătrânul cu tărie. Mi-ai răpit libertatea, îmi poţi lua şi viaţa, dar nu şi credinţa mea! Prin asta vrei să-ţi arăţi tu puterea? Te înşeli amarnic, crede-mă...

— O să pun să te închidă în temniţa cea mai adâncă! zbieră sultanul scos din fire.

— N-ai decât! Îmi doresc de mult moartea, ca să scap de suferinţele pe care le-am îndurat până acum şi să-mi găsesc odihna de veci, oftă bătrânul cu resemnare.

— Bine. Luaţi-l de-aci şi băgaţi-l în beciul cel mai adânc! porunci sultanul slujitorilor săi.

Nenorocitul fu târât afară şi dus la închisoare. Când deschiseră uşa, îi izbi în faţă un miros greu şi se auzi zăngănit de lanţuri şi gemete. Din pricina întunericului nu putu vedea nimic.