M-am înţeles cu acest spaniol, pe care îl cheamă Mindrello, să fugim amândoi la noapte.

— Crezi că o să puteţi?

— Ţi-aş spune eu cum, dar uite că negrul se uită la ceasornic. Mai avem numai câteva minute de stat împreună şi trebuie să repetăm cuvintele pe care le-ai învăţat. O să vin diseară după ce vor fi adormit toţi cu spaniolul la tine; tu vezi să nu faci nici un zgomot. Dacă ni se va ivi vreo piedică în cale, vin mâine să ne urmăm lecţiile.

Contele o puse pe Emma să repete cuvintele pe care trebuia să le înveţe în harară, pe când eunucul dădea mulţumit din cap. Dar cum văzu nisipul din ceasornic arătând ora, se sculă şi-i zise poruncitor sclavului:

— Pentru astăzi s-a isprăvit. Urmează-mă!

În clipa aceea însă se deschise uşa şi sultanul apăru în prag.

— Ei, gata? îl întrebă el pe conte.

— Da, stăpâne, răspunse eunucul cu glasul lui piţigăiat.

— Ce fel de vorbe a învăţat-o, bune ori rele?

— Numai bune, stăpâne.

— Eşti sigur?

— Cum să nu fiu, dacă am auzit tot ce-a spus?

— A şi învăţat ceva? îl întrebă atunci sultanul pe conte.

— Destul de multe pentru o singură lecţie, înalte stăpâne, zise bătrânul.

— Aş putea să aud şi eu?

— Dacă porunceşti... Am vorbit foarte mult despre tine. Ia întreab-o ce părere are despre persoana ta.

Curios, sultanul îi puse sclavei următoarea întrebare:

— Spune-mi, cine sunt eu?

— Eşti un stăpân mare şi puternic, răspunse ea în harară fără să greşească.

Sultanul zâmbi mulţumit, apoi urmă adresându-i-se contelui:

— Mai ştie şi alte cuvinte?

— Întreab-o acum dacă îi placi.

— Crezi tu că o femeie mă poate iubi, sau urî? o întrebă el din nou pe sclavă.

— Eşti bucuria femeilor, se auzi vocea dulce a fetei.

— Întreab-o dacă se bucură la vederea ta, îi zise contele sultanului.

— Şi a ta? urmă sultanul.

— Vederea ta e bucuria inimii mele, răspunse ea cu atâta siguranţă, ca şi cum ar fi cunoscut perfect limba în care i se vorbea.

Sultanul era încântat. Zâmbind binevoitor, îl bătu pe bătrân pe umăr, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată până atunci, şi-i zise lăudându-l:

— Eşti cel mai bun profesor de pe lume. Sclava va fi chiar azi soţia mea şi tu vei fi răsplătit nu ca un sclav ce eşti, ci ca un părinte al ei.

— Stăpâne, rosti bătrânul înspăimântat, gândeşte-te că sufletul ei e încă plin de jalea despărţirii de ai săi şi de-abia astăzi te-a văzut pentru întâia dată. Mai îngăduie câteva zile să se deprindă cu tine. Cu cât vei fi mai bun cu ea, cu atât inima ei te va iubi mai mult. Întreab-o singur şi ai să vezi.

— Bine, să vedem, răspunse sultanul şi i se adresă din nou Emmei:

— E adevărat ce spune sclavul?

— Fii bun şi milostiv ca să te iubească inima mea, răspunse ea.

Era ultima frază pe care o învăţase bătrânul.

— Mă iubeşte! Şi o să mă iubească şi mai mult, strigă sultanul plin de bucurie. O s-o ascult şi o să-i împlinesc dorinţa. Iar tu, sclavule, drept mulţumire, o să locuieşti în al doilea palat al meu, ca să fii la îndemână când voi avea nevoie de tine, încheie sultanul şi plecă.

I se dădu lui don Fernando o cameră în aşa-zisul al doilea palat, o cocioabă lipită de cea a sultanului. Tot mobilierul era alcătuit dintr-o rogojină întinsă pe jos, care slujea şi de scaun şi de pat. Dar cea mai mare favoare pe care i-o făcu sultanul era un ciubuc şi tutun, lucru de care fusese lipsit bietul om atâta amar de vreme.

Ce schimbare de ieri până azi?! În sufletul lui se născu credinţa că Dumnezeu s-a îndurat în sfârşit de el şi că în curând suferinţele lui vor lua sfârşit. Întâmplarea următoare îi întări parcă şi mai mult convingerea.

Cu puţin înainte de apusul soarelui, se aduceau cămilele trimise peste zi la păşune într-un şopron unde se aflau şeile şi hamurile palatului. Contele se apropie de omul însărcinat cu paza cămilelor şi-l întrebă aşa, într-o doară:

— De ce n-ai lăsat cămilele afară pe câmp?

— Fiindcă mi-a poruncit sultanul să le aduc acasă. Aud că vrea să plece mâine dis-de-dimineaţă cu nevasta lui cea mai vârstnică s-o ducă la tată-său şi s-o lase un timp acolo. Am şi pregătit două şei, un baldachin şi cămila de povară, răspunse paznicul.

Contelui i se păru că se deschide cerul deasupra lui. Două cămile înşeuate ― una pentru el şi una pentru Mindrello ― alta cu baldachin ― pentru Emma ― şi cea de-a patra pentru poveri, pe care se putea încărca orice. Era vădit că sultanul îşi îndepărta soţia pentru noua favorită.

— Vrei să-ţi ajut? îl întrebă el pe omul însărcinat cu adăpatul cămilelor.

— Ai face foarte bine. Sunt frânt de oboseală şi de-abia aştept să mă duc la culcare, răspunse omul, bucuros de ajutorul neaşteptat.

Bucuria contelui nu se putea descrie. Dădu nutreţ cămilelor, le adăpă şi când paznicul se duse pe-nserat să se culce, se oferi să aibă el grijă de ele peste noapte. Drept mulţumire, paznicul îl cinsti cu o lulea de tutun.

În vremea asta Mindrello de-abia aştepta să se înnopteze. Când văzu că s-a întunecat de-a binelea, dădu la o parte bolovanul care astupa gaura de la celula contelui şi strigă cu glas înăbuşit:

— Don Fernando!

Nu primi nici un răspuns.

— Don Fernando! repetă el.

Aceeaşi tăcere.

— Domnule conte! Don Fernando! strigă el de astă dată cu glas tare.

Dar nimeni nu-i răspunse.

— Doamne, Doamne, asta ce-o mai fi? murmură el cuprins de teamă. Să i se fi întâmplat ceva? Sau l-au scos călăii din închisoare? Oricum ar fi e prost pentru mine. Ia să cobor eu până la el să văd ce e.

Mai dădu un bolovan la o parte şi se lăsă în celula bătrânului. Nu găsi aici decât leşurile şobolanilor omorâţi de bătrân.