Una din ele se rupsese chiar atunci. Am sărit pe plută ca s-o înţepenesc iar de ţăruşul de pe mal, dar în clipa aceea un talaz o rupse şi pe cealaltă şi pluta porni ca o săgeată pe marea zbuciumată. De spaimă am leşinat, şi...

— Mai departe! Mai departe, stărui contele.

— Ce s-a petrecut apoi nu mai ştiu, nici cum a scăpat pluta de talazurile care se izbeau de stânci.

— E lesne de înţeles, zise contele. Marea a crescut atât încât a întrecut stâncile şi pluta nici nu le-a atins.

— Auzeam ca prin vis marea urlând în jurul meu, tunetele cutremurând văzduhul şi fulgerele îmi luau vederea. Când mi-am venit în simţiri soarele era sus pe cer, ploaia încetase şi marea se liniştise. Acum întrebarea era: ce se întâmplase cu proviziile? Din fericire erau toate pe plută, valurile nu le măturaseră. Cum rezistase pluta acestui uragan nu ştiu, dar insula dispăruse şi acum vedeam cu ochii marea nesfârşită. Unde să se fi aflat insula? Ce era acum de făcut? Am plâns şi m-am rugat ceasuri întregi până ce se înnoptă. Nici plânsul, nici rugăciunile mele n-au folosit la nimic. A doua zi am plâns iar atât de mult, până ce am căzut într-un somn adânc. Când m-am trezit pierdusem noţiunea timpului, căci nu ştiam cât dormisem. Am început să mă gândesc la ce aveam de făcut, adică, la cârmă şi la pânze. Mi se părea că vântul mă împingea spre răsărit şi trebuia să cârmesc spre apus. Ziua stăteam la cârmă şi noaptea o înţepeneam. Trecură astfel cincisprezece zile şi cincisprezece nopţi de când rătăceam în neştire pe întinsul apei. Ce-am suferit în timpul ăsta nu e limbă omenească s-o poată spune.

— Te cred, draga mea şi mă mir cum de n-ai murit sau nu ţi-ai pierdut minţile.

— A şaisprezecea zi am zărit un vapor şi cei de pe el mă zăriră şi ei. Lăsară jos o luntre şi mă luară pe bord. Era un vas olandez cu destinaţia pentru Batavia. Am aflat de la căpitan că ne aflăm între insulele Caroline şi Palaos. Zicea că vântul trebuie să fi împins cu mare putere pluta spre apus, căci trecusem arhipelagul fără să zăresc o singură insulă de-a lui. Comandantul, un om foarte de ispravă, l-a pus pe croitorul vasului să-mi facă nişte haine şi căuta să mă mângâie cu speranţa că în Batavia voi găsi ajutor. Dar în drum am fost atacaţi de piraţi chinezi care au ucis tot echipajul în frunte cu comandantul şi pe mine m-au luat cu ei. Ce-a urmat ştii şi dumneata, don Fernando. Am fost dusă în Ceylon şi vândută ca sclavă, apoi adusă aici de emir.

— Copila mea, zise bătrânul conte, există un Dumnezeu care orânduieşte totul. Poate că a fost voia lui să se întâmple aşa şi că în curând vom fi adunaţi cu toţii la un loc, veseli şi fericiţi.

— O, Doamne, dacă această speranţă s-ar realiza...! oftă Emma. Îţi spun drept, don Fernando, prefer de o mie de ori să mor decât să fiu soţia acestui sultan fioros.

— Nu, fetiţo, nici n-ai să mori şi nici soţia lui n-ai să fii, de asta poţi fi sigură. La noapte fugim. Am dat aici în închisoare de un om din Manreza, de lângă moşia noastră Rodriganda. Ticălosul de Landola l-a vândut şi pe el după îndemnul lui Cortejo, care vroia să scape de un martor al mârşăviilor sale. Bănuiesc că plănuise să ne omoare pe toţi, dar lăcomia de bani a lui Landola ne-a salvat viaţa.