Îl traseră într-un ungher şi dădură la o parte un bolovan mare, apoi îl împinseră în hrubă, pe când unul din călăi îi zise râzând:

— Aci ţi-e locul, câine de creştin! Peste două zile n-o să mai fie decât oasele de tine.

Bătrânul se prăbuşi într-o groapă adâncă, de două ori mai lungă decât el şi se izbi cu capul atât de tare de perete, încât îl podidi sângele.

Aproape imediat se simţi muşcat de picioare cu furie de nişte şobolani cât pisicile de mari.

— Doamne, Doamne, nu mă lăsa să mor mâncat de viu de lighioanele astea scârboase! Se rugă el.

Începu apoi să se lupte cit şobolanii; apuca pe care-i nimerea şi-l sugruma, dar degeaba, şobolanii sporeau şi muşcăturile erau din ce în ce mai îngrozitoare. Groapa era adâncă de vreo trei metri şi jumătate şi lată de cel puţin un metru. Bătrânul se rezemă cu spatele de unul din pereţi, iar cu picioarele de cel din faţă, încercând să se ridice astfel de la pământ ca să nu-l ajungă lighioanele, în clipa aceea o piatră se desprinse din perete şi se rostogoli la pământ. Un chiţăit repetat îi dădu să înţeleagă că piatra lovise în grămada de şobolani.

— Slavă ţie Doamne! strigă el, am în sfârşit o armă cu care să mă apăr!

Se lăsă iar jos la pământ şi începu să izbească cu piatra în şobolani şi cu toate durerile pe care i le dădeau muşcăturile, reuşi să omoare toţi şobolanii. Pipăind apoi cu mâinile împrejur, dădu de o ţeastă omenească.

— Iată ce mă aşteaptă şi pe mine! murmură el îngrozit. Doamne, Dumnezeule! Cu ce ţi-am greşit ca să mă pedepseşti atât de aspru...! strigă nenorocitul cu lacrimi în ochi. Blestemat fie Cortejo! Blestemat fie Landola care m-a adus în starea asta!

Deodată auzi un glas deasupra capului:

— Landola? Da, da, blestemat fie în vecii vecilor!

Glasul era atât de groaznic, încât bătrânul se cutremură.

— Ce-i asta? Şi cine eşti tu care vorbeşti limba ţării mele? întrebă bătrânul.

— Spune mai întâi cine eşti tu, străinule, care ai năruit o bucată din peretele închisorii mele, răspunse glasul.

— Sunt spaniol din Mexic, contele Fernando, de Rodriganda.

— Santa Madonna! Contele Fernando, fratele contelui Manuel de Rodriganda din Spania?

— Cum? Ce-ai spus? Îl cunoşti pe fratele meu Manuel?

— Cum să nu-l cunosc? Doar am fost şi eu când... Dar ia stai, poate că nici nu eşti don Fernando... Acesta e mort de mult...

— Ba îţi spun că nu e mort ci dat numai drept mort. În realitate a fost răpit de Landola şi vândut ca sclav aci, în Harar.

— Ceea ce-mi spui dumneata, senior, mi se pare o poveste şi nici nu-mi vine să cred, deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine... Nu l-au adus şi pe don Manuel în stare...? Dar lasă, că o să-ţi spun eu mai târziu. Vin acum, îndată. Poate că reuşesc cu ajutorul dumnitale să mai dau o piatră la o parte şi să măresc gaura, ca să trec dincolo.

— Bine, o să te ajut, răspunse bătrânul şi în curând putură da jos încă un bolovan, făcând o deschizătură cât să treacă un om.

— Dar dacă ne vor găsi împreună? întrebă cu teamă contele.

— Fii fără grijă. Au de gând să ne lase să murim de foame sau mâncaţi de şobolani. Şi chiar dacă s-ar întâmpla să vină careva, e destul de întuneric ca să mă pot furişa în gaura mea.

Necunoscutul se lăsă jos prin deschizătură şi se pomeni, din pricina strâmtorii, aproape nas în nas cu bătrânul. Acesta, de bucurie că a găsit în sfârşit un om care îi cunoştea limba, îl strânse la piept ca pe un vechi prieten. Celălalt, tot atât de bucuros de întâmplare, îi apucă amândouă mâinile şi i le strânse cu putere zicând:

— O, don Fernando, nici nu-ţi închipui ce fericit sunt că am găsit după atâta amar de vreme un conaţional de-al meu! Trebuie să ştii că eu sunt din Manreza.

— Din Manreza? Atât de aproape de Rodriganda? întrebă bătrânul nevenindu-i să creadă.

— Da. Eu sunt un om de rând şi mă cheamă Mindrello. O, domnule, multe am să-ţi povestesc I Dar spune-mi mai întâi, e mult de când ai plecat din Mexic?

— Mult, mult de tot, dragul meu. Mi-a fost cu neputinţă să ţin socoteala zilelor, săptămânilor, lunilor care s-au scurs de-atunci, dar cred să fie vreo optsprezece ani.

— Sfinte Dumnezeule! Aşadar nu ştii că fratele dumitale, don Manuel, a fost declarat mort?

— Nu. Când~s-a întâmplat asta?

— Acum şaptesprezece ani.

— Zici că a fost dat drept mort. Să fi murit el într-adevăr? Dacă stau să mă gândesc ce mi s-a întâmplat mie, îmi vine să cred că sunt oameni care au interes să dispărem şi eu şi el.

— Crezi? Crezi una ca asta? întrebă Mindrello repede. Şi eu sunt convins că aşa trebuie să fie. Dar ia spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu dumneata?

— O să-ţi spun mai târziu, răspunse contele cu prudenţă. Acum te-aş ruga să-mi povesteşti ce ştii despre ai mei şi cum de-ai ajuns aici.

— Despre ai dumnitale, senior, ştiu că don Manuel e socotit mort şi că don Alfonso şi-a luat în primire moştenirea.

— Ah! exclamă bătrânul mirat, aducându-şi aminte de al doilea testament, pe care i-l dăduse Mariei Hermoyes şi pe care îl pusese apoi, după ce i-l luase îndărăt, în sertarul biroului său. Aşadar testamentul prin care Alfonso fusese dezmoştenit nu se găsise sau fusese ascuns şi nemernicul era acum conte de Rodriganda...

— Alfonso e conte? Şi cum se poartă cu oamenii de pe moşiile lui?

— Ca un tiran. Toată lumea îl urăşte, dar se teme de el. Se şuşotesc multe pe socoteala lui.

— Ce anume?

— De, ştiu eu dacă e bine să-ţi spun...

— Vorbeşte fără sfială, dragul meu.

— Umblă zvonul că Alfonso n-ar fi cu adevărat conte de Rodriganda.

— Ce-i face să creadă una ca asta?

— Ştiu şi eu? Lumea vorbeşte... De altminteri, din pricină că sunt unul din aceia care ar putea să întărească zvonul am ajuns eu aici, oftă Mindrello cu ciudă.

— Povesteşte, povesteşte mai repede, îl zori bătrânul.

Atunci spaniolul începu să-i spună contelui tot ce se petrecuse la Rodriganda; venirea doctorului Sternau, intervenţia lui îndrăzneaţă în boala lui don Manuel şi căsătoria lui cu Roseta la moşia căpitanului Rodenstein în Germania.

— Cu banii pe care i-am primit pentru ajutorul pe care l-am dat la descoperirea locului unde se afla contele, m-am întors acasă om bogat, urmă Mindrello. Spre nenorocirea mea! oftă el.