Am mers cât am putut de repede, înotând cam vreo treizeci de yarzi, până când am dat de fund. În mai puţin de jumătate de oră am ajuns la flotă. Când m-au văzut, inamicii s-au înspăimântat atât de rău, încât au sărit din corăbii şi în mare grabă s-au îndreptat înot spre ţărm, unde se adunaseră nu mai puţin de treizeci de mii de suflete. Am luat atunci odgoanele şi, fixând câte un cârlig în gaura din prova fiecărui vas, am legat toate odgoanele la un loc. În timp ce-mi vedeam de treabă, inamicul trase mai multe mii de săgeţi, dintre care multe îmi împunseră mâinile şi faţa; înafară de usturimea grozavă pricinuită, săgeţile mă stânjeneau de la lucru. Mă temeam mai ales pentru ochi pe care fără doar şi poate i-aş fi pierdut, dacă nu mi-ar fi trecut prin minte o idee. Printre alte lucruri, aveam la mine o pereche de ochelari într-un buzunar secret, care, după cum am mai amintit, scăpase perchiziţiei ordonate de împărat. I-am scos şi i-am fixat cum am putut mai bine pe nas, şi astfel înarmat mi-am văzut de treabă, cu toate săgeţile inamice, din care multe loveau sticlele ochelarilor, reuşind doar să le zgârie puţin. Am prins toate cârligele într-un singur nod şi am început să trag; dar nici o corabie nu se urni din loc, căci erau bine ancorate, aşa că partea cea mai grea urma s-o fac de aci înainte. De aceea am dat drumul odgoanelor, lăsând însă cârligele fixate de corăbii, şi m-am apucat să tai fără zăbavă cu briceagul parâmele ancorelor; în acest timp vreo două sute de săgeţi îmi împunseră faţa şi mâinile; am înşfăcat apoi capetele înnodate ale odgoanelor de care erau prinse cârligele şi fără nici o greutate am început să trag după mine cincizeci din cele mai mari vase de război ale inamicului.

La început, cei din Blefuscu, cărora nici prin cap nu le trecea ce aveam de gând să fac, au încremenit. Văzând că tai parâmele şi-au închipuit că vreau doar să las vasele în voia valurilor sau să le ciocnesc unele de altele; când însă m-au văzut trăgând o întreagă flotă după mine, au scos un urlet de durere şi deznădejde cu neputinţă de descris sau de imaginat. De îndată ce m-am aflat înafară oricărui pericol, m-am oprit puţin ca să scot săgeţile care-mi înghimpau mâinile şi faţa, şi să mă ung cu alifia ce-o căpătasem la sosire, după cum am mai spus.

Mi-am scos apoi ochelarii şi am aşteptat cam o oră până când a început refluxul, şi trecând prin mijlocul apei cu încărcătura după mine am ajuns teafăr în împărătescul port al Liliput-ului.

Împăratul şi întreaga curte stăteau pe ţărm, aşteptând să vadă cum se va sfârşi această nemaipomenită ispravă. Ei au zărit corăbiile înaintând aidoma unei uriaşe semilune, dar pe mine nu m-au văzut, pentru că eram în apă până la piept. Când am ajuns în mijlocul canalului, li s-a făcut inima cât un purice, fiindcă apa îmi ajunsese până la bărbie şi ei tot nu mă vedeau. Împăratul crezu chiar că m-am înecat şi că flota inamică se apropie cu gânduri vrăjmaşe; curând, însă, se linişti. Cu fiecare pas, canalul devenea mai puţin adânc aşa încât peste câteva clipe am ajuns destul de aproape de ţărm ca să pot fi auzit.

Ridicând capătul odgonului de care era legată flota, am strigat din răsputeri: „Trăiască nebiruitul împărat al Liliput-ului!" Când am păşit pe ţărm, împăratul nu mai conteni cu laudele, făcându-mă pe loc nardac — cel mai înalt titlu de onoare al lor.

Majestatea Sa îşi exprimă dorinţa să fac tot ce-mi stă în putere ca să aduc şi restul corăbiilor în porturile sale. Într-atât de nemăsurată este ambiţia monarhilor, încât împăratul Liliput-ului se gândea să prefacă întreaga împărăţie Blefuscu într-o simplă provincie şi s-o pună sub conducerea unui viceîmpărat, să-i nimicească pe surghiuniţii din tabăra Capetelor-turtite şi să silească poporul din Blefuscu să spargă ouăle la capătul ascuţit, rămânând astfel singurul monarh al întregii lumi. Eu însă m-am străduit să-l abat de la astfel de gânduri, folosind argumente din domeniul politicii şi al dreptului şi susţinând făţiş că "nu voi fi niciodată o unealtă a înrobirii unui popor liber şi curajos"; iar atunci când chestiunea s-a dezbătut în consiliu, cei mai înţelepţi dintre miniştri au fost de părerea mea.

Această declaraţie deschisă şi îndrăzneaţă stătea într-atîta de-a curmezişul planurilor şi politicii împăratului, încât acesta nu m-a putut ierta niciodată. Am aflat că folosind cuvinte bine ticluite, Majestatea Sa a amintit acest lucru la un consiliu unde vreo câţiva dintre cei mai înţelepţi păreau, cel puţin prin tăcerea lor, să-mi împărtăşească ideile; totuşi, alţii, duşmanii mei într-ascuns, nu s-au putut abţine să nu facă unele aluzii răutăcioase la adresa mea. De atunci, Majestatea Sa împreună cu un grup de miniştri care-mi purtau sâmbetele au început să urzească împotriva mea, fapt ce a ieşit la lumină în mai puţin de două luni de zile şi care s-ar fi putut sfârşi prin nimicirea mea. Atât de puţin cântăresc în ochii împăraţilor cele mai mari servicii aduse coroanei, atunci când în celălalt taler al balanţei atârnă refuzul de a li se satisface patimile.

La vreo trei săptămâni după această ispravă sosi din Blefuscu o solie solemnă, cu oferte umile de pace. Şi într-adevăr, în curând fu încheiată o pace în condiţii foarte avantajoase pentru împăratul nostru, condiţii cu care nu-l voi plictisi pe cititor. Erau şase ambasadori cu o suită de vreo cinci sute de persoane; sosirea lor a fost impresionantă, întru totul potrivită cu grandoarea stăpânului lor şi cu însemnătatea misiunii ce aveau de îndeplinit.

După încheierea tratatului, la alcătuirea căruia eu le-am adus oarecare servicii, datorită trecerii de care mă bucuram acum la curte — sau cel puţin aşa păreau să stea lucrurile — excelenţele lor, aflând de la unul şi de la altul că au în mine un prieten, mi-au făcut o vizită oficială, începură să mă măgulească lăudându-mi curajul şi mărinimia, şi în numele împăratului şi stăpânului lor, mă poftiră să le vizitez ţara; apoi mă rugară să le dau câteva dovezi de uimitoarea mea putere, despre care auziseră atâtea lucruri nemaipomenite. I-am îndatorat bucuros, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu amănuntele.

După ce i-am distrat câtva timp spre marea lor mulţumire şi surprindere, am rugat pe excelenţele lor să-mi facă cinstea de a prezenta omagiile mele cele mai respectuoase împăratului lor, ale cărui virtuţi — şi pe drept cuvânt — umpluseră lumea de admiraţie, şi a cărui augustă persoană eram hotărât să o văd înainte de a mă înapoia în patria mea. Aşadar, de îndată ce am avut cinstea de a-l vedea pe împăratul nostru, l-am rugat să-mi îngăduie să-l vizitez pe monarhul din Blefuscu, încuviinţare pe care mi-a dat-o — după câte am băgat de seamă — cu foarte multă răceală. Totuşi, n-am putut ghici motivul, până în clipa când mi-a şoptit cineva la ureche cum că Flimnap şi Bolgolam au descris întrevederea mea cu ambasadorii drept lipsă de dragoste faţă de suveran — învinuire cu totul şi cu totul nedreaptă. Pentru prima oară în viaţa mea, mi-am format o idee nu tocmai favorabilă despre curţi şi miniştri.

Trebuie să amintesc că aceşti ambasadori mi-au vorbit cu ajutorul unui tâlmaci, limbile celor două împărăţii deosebindu-se între ele ca oricare alte două limbi europene, fiecare popor fălindu-se cu vechimea, frumuseţea şi vigoarea propriei sale limbi şi arătând cel mai făţiş dispreţ faţă de aceea a vecinului; totuşi, împăratul nostru, avantajat de faptul că pusese stăpânire pe flota lor, îi obligă să-şi prezinte scrisorile de acreditare şi să-şi ţină discursurile în limba liliputană. Ori, trebuie să recunoaştem, că datorită strânselor legături comerciale dintre cele două împărăţii, al veşnicului du-te vino de surghiuniţi dintr-o ţară în alta, precum şi obiceiului împământenit în ambele ţări de a trimite pe fiii nobililor şi ai moşierilor în ţara vecină pentru a se desăvârşi cutreierând lumea şi cunoscând oamenii şi obiceiurile, puţin sunt dregătorii, sau negustorii, sau marinarii care să locuiască în preajma mării şi să nu poată întreţine o conversaţie în amândouă limbile, după cum mi-am dat seama câteva săptămâni mai târziu, când am plecat să-mi prezint omagiile împăratului din Blefuscu, ceea ce, în mijlocul unor mari nenorociri care s-au abătut asupra mea, datorită răutăţii duşmanilor mei, s-a dovedit a îi o întâmplare fericită pentru mine, după cum voi arăta la locul cuvenit.

Cititorul îşi aminteşte poate că atunci când am semnat articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, au fost unele pe care le-am privit chiorâş, deoarece erau prea slugarnice şi numai o mare nevoie m-a silit să mă supun. Cum însă acum eram un nardac de cel mai înalt rang, multe din obligaţiile pomenite în acele articole nu mai cadrau cu demnitatea mea, iar împăratul, ce e drept, nu mi-a amintit niciodată de ele.