În felul acesta am ajuns până în curtea interioară şi, culcându-mă într-o rână, mi-am lipit faţa de ferestrele de la etajul de mijloc, lăsate întradins deschise, şi privirilor mi s-au înfăţişat apartamentele cele mai frumoase ce se pot închipui.

Împărăteasa şi tinerii prinţi, înconjuraţi de suită, stăteau fiecare în odăile lor. Majestatea Sa binevoi să-mi zâmbească foarte graţios şi-mi întinse mână pe fereastră ca să i-o sărut.

Să nu stărui însă prea mult asupra descrierilor de acest fel — le păstrez pentru o lucrare de proporţii mai mari care în momentul de faţă e aproape gata de tipar. Ea cuprinde istoria acestei împărăţii, de la întemeierea ei şi până azi, de-a lungul unui şir lung de cârmuitori, cu o descriere amănunţită a războaielor, politicii, legilor, învăţăturii şi religiei acestui popor, a plantelor şi animalelor, a moravurilor şi datinilor lor, precum şi a altor lucruri foarte ciudate şi folositoare; deocamdată, nu intenţionez să povestesc decât numai întâmplările şi faptele de seamă la care au luat parte oamenii de acolo sau eu însumi, în timpul unei şederi de vreo nouă luni de zile în ţara lor.

Într-o dimineaţă, cam la vreo două săptămâni după ce-mi redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (aşa-l numeau ei), veni la mine, însoţit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare depărtare şi mă rugă să-i acord o audienţă de o oră, lucru la care am consimţit bucuros, atât din pricina rangului său şi a meritelor sale personale, cât şi a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la curte.

I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l ţin în mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru faptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată că avea şi el partea lui de merit în asta; totuşi, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aş fi căpătat-o atât de curând. „Pentru că — spunea el — oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, suntem ameninţaţi de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiţi de un duşman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să ştii că de mai bine de şaptezeci de luni în ţara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan şi Slamecksan{11}, denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi şi deosebeşte. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituţie; totuşi, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărât să se folosească în conducerea treburilor obşteşti şi în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ţi-ai putut da seama, precum şi de faptul că tocurile Majestăţii Sale sunt mai joase cu cel puţin un drurr decât ale oricărui curtean (drurr e o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie). Duşmănia dintre aceste două partide merge până acolo, încât nu mănâncă, nu beau şi nu vorbesc unii cu alţii. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteţa Sa moştenitorul tronului are o oarecare înclinaţie spre tocurile înalte; cel puţin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât celălalt, ceea ce îl face să şchioapete puţin când merge. Ei bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem ameninţaţi să fim cotropiţi de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăţie a universului, aproape tot atât de puternică şi de mare ca aceea a Majestăţii Sale.

În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe omeneşti tot atât de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc foarte şi presupun mai curând că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dunaitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile Majestăţii Sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu.

Care două mari împărăţii sunt de treizeci şi şase de luni încăierate — după cum voiam să-ţi spun — într-un război înverşunat. Iată care-i pricina: e lucru ştiut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestăţii Sale voind să mănânce un ou şi spărgându-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supuşilor săi, sub ameninţarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuţit.

 Într-atâta s-a înverşunat poporul împotriva acestei legi, încât, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puţin de şase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat şi-a pierdut viaţa, iar altul coroana. Aceste tulburări lăuntrice au fost veşnic aţâţate de monarhii din Blefusoa, iar când erau înăbuşite, surghiuniţii căutau întotdeauna adăpost în împărăţia aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decât să se supună şi să spargă ouăle la capătul ascuţit. Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărţile Capetelor-turtite au fost de mult interzise şi, prin lege, ei nu mai pot deţine nici o slujbă. În cursul acestor tulburări, împăraţii din Blefuscu ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci şi patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul lor{12}. Se crede, totuşi, că nu e vorba decât de o răstălmăcire a textului, cuvintele sunând astfel: „Toţi drept-credincioşii să spargă ouăle la capătul potrivit"; dar care anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea părere, că trebuie să hotărască fiecare după conştiinţa lui sau dacă nu, judecătorul suprem.

Aflaţi în surghiun, Capetele-turtite au găsit atâta solitudine la curtea din Blefuscu şi atâta ajutor şi încurajare de la partidul lor de aici de-acasă, încât de treizeci şi şase de luni un război sângeros se poartă între cele două împărăţii, cu sorţi schimbători de izbândă; până acum noi am pierdut patruzeci de vase mari şi un număr mult mai mare de vase mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari şi soldaţi ai noştri; se pare însă că pierderile suferite de duşman sunt: ceva mai mari decât ale noastre. Totuşi, ei au echipat acum o flotă puternică şi se pregătesc să ne atace. Majestatea Sa împăratul, având multă încredere în vitejia şi puterea dumitale, m-a însărcinat să-ţi zugrăvesc această stare de lucruri."

L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile mele şi să-l încunoştinţeze că după părerea mea, nu se cade ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar că sunt gata, cu riscul vieţii, să-i apăr persoana şi statul împotriva oricărui cotropitor.

 

 

CAPITOLUL V

 

Mulţumită unei stratageme extraordinare, autorul preîntâmpină o invazie. I se conferă un înalt titlu de onoare. Din partea împăratului din Blefuscu sosesc ambasadori pentru a cere pace. Întâmplarea face ca apartamentele reginei să ia foc; autorul scapă de flăcări cealaltă aripă a palatului.

 

Lilliput-ul face parte dintr-un continent; împărăţia Blefuscu însă este o insulă aşezată spre nord-estul continentului de care e despărţită doar printr-un canal lat de opt sute de yarzi. Nu o văzusem încă; şi aflând că s-a pus la cale o invazie, m-am ferit să apar în acea parte a coastei ca nu cumva să fiu descoperit de vreun vas al inamicului care nu auzise despre mine, deoarece, dat fiind starea de război, orice legătură între cele două împărăţii fusese interzisă sub ameninţarea pedepsei cu moartea, iar împăratul oprise ieşirea din port a tuturor vaselor, fără osebire. Am făcut cunoscut Majestăţii Sale planul alcătuit de mine în scopul de a captusa întreaga flotă a inamicului, ancorată în port şi gata să ridice pânzele la primul vânt prielnic, după cum ne-au încredinţat iscoadele. I-am consultat pe cei mai încercaţi marinari cu privire la adâncimea canalului, pe care ei îl sondaseră adeseori, şi aceştia mi-au spus că în larg, pe timpul fluxului, apa are o adâncime de şaptezeci de glumgluffi, adică de vreo şase picioare; în rest, nu trecea de cincizeci de glumgluffi. M-am îndreptat apoi spre coasta de nord-est şi îndată ce am ajuns în dreptul insulei Blefuscu, m-am culcat pe burtă în spatele unui deluşor, mi-am scos ocheanul şi am urmărit cu privirea flota din portul inamic, alcătuită din vreo cincizeci de vase de război şi un mare număr de vase de transport. M-am întors apoi acasă şi am cerut să mi se dea (aveam împuternicire pentru aceasta) o mare cantitate de odgon din cel mai trainic şi drugi de fier. Odgonul era cam de grosimea sforii de împachetat, iar drugii, lungi şi mari ca nişte andrele. Am împletit odgonul în trei ca să fie mai gros şi, în acelaşi scop, am răsucit şi drugii de fier, îndoind capetele în formă de cârlig.

După ce am prins cincizeci de cârlige de tot atâtea odgoane, m-am înapoiat pe coasta de nord-est, unde mi-am scos haina, pantofii şi ciorapii şi am intrat în mare, cu scurta de piele pe mine, cam la vreo jumătate de oră înainte de flux.