Dragostea faţă de copiii lor izvorăşte dintr-un principiu natural asemănător, în numele căruia ei nu îngăduie cu nici un chip ca un copil să-i fie în vreun fel îndatorat tatălui său pentru că l-a zămislit sau mamei sale pentru că l-a adus pe lume — ceea ce, ţinând seamă de mizeriile vieţii omeneşti, nu a fost o binefacere şi nici nu a fost privită ca atare de părinţi, ale căror gânduri, în timpul drăgăstoaselor întrevederi, erau îndreptate în altă parte. În urma unor astfel de raţionamente au ajuns la concluzia că părinţii sunt ultimii cărora ar trebui să li se încredinţeze educaţia copiilor lor, şi de aceea, în fiecare oraş, ei au crescătorii de copii, unde toţi părinţii, cu excepţia plugarilor, sunt obligaţi să-şi trimită copiii, băieţi şi fete, ca să fie crescuţi şi instruiţi după ce ating vârsta de douăzeci de luni, când se presupune că au început să ştie ce înseamnă ascultarea. Şcolile acestea sunt de mai multe feluri, după aptitudini şi sexe. Profesori foarte pricepuţi îi pregătesc pe copii pentru locul ce urmează să-l ocupe în viaţă, potrivit cu rangul părinţilor lor şi cu propriile lor aptitudini şi inteligenţă. Voi spune mai întâi câte ceva despre crescătoriile de băieţi, apoi despre cele de fete.

Crescătoriile pentru băieţii coborâtori din părinţi de viţă nobilă sau cu rang înalt au profesori serioşi şi învăţaţi, precum şi mai mulţi înlocuitori ai acestora, îmbrăcămintea şi hrana copiilor sunt cât se poate de simple. Ei sunt crescuţi în spiritul onoarei, dreptăţii, curajului, modestiei, mărinimiei, religiei şi dragostei de patrie; sunt veşnic ocupaţi cu câte ceva, în afara timpului rezervat meselor şi somnului care este foarte scurt, şi au două ore de distracţii, când fac exerciţii fizice.

Până la vârsta de patru ani, sunt ajutaţi la îmbrăcat de bărbaţi; după aceea trebuie să se îmbrace singuri, oricât de înalt le-ar fi rangul social; iar îngrijitoarele, a căror vârstă corespunde vârstei de cincizeci de ani a femeilor noastre, se îndeletnicesc numai cu ale gospodăriei.

 Copiilor nu li se dă voie niciodată să stea de vorbă cu servitorii, iar când se duc să se distreze, merg întotdeauna împreună, în grupuri mai mari sau mai mici, însoţiţi de un profesor sau de un înlocuitor al acestuia; astfel ei sunt feriţi de timpuriu de prostiile şi viciile cărora le cad adesea victimă copiii noştri. Părinţilor li se îngăduie să-i vadă numai de două ori pe an şi vizita durează o singură oră; li se dă voie să sărute copilul la sosire şi la plecare, dar un profesor care e întotdeauna de faţă în astfel de ocazii, nu le permite să-i alinte sau să-i giugiulească, ori să le aducă daruri — jucării, bomboane şi altele de acest fel.

În cazul când nu sunt plătite la timp, taxele datorate de fiecare familie pentru educaţia şi întreţinerea unui copil sunt încasate cu forţa de slujbaşii împăratului.

Crescătoriile pentru copiii gentilomilor obişnuiţi, ai negustorilor cu amănuntul şi ridicata, precum şi ai meşteşugarilor sunt organizate cam în acelaşi fel, cu deosebirile respective; astfel, cei care urmează să îmbrăţişeze o meserie devin ucenici la vârstă de unsprezece ani, în timp ce copiii oamenilor de rang îşi continuă instrucţia până la cincisprezece ani, ceea ce corespunde vârstei de douăzeci şi unu de ani la noi; dar severitatea slăbeşte treptat în ultimii trei ani.

În crescătoriile pentru fete, copilele de viţă nobilă sunt educate cam în acelaşi fel ca şi băieţii, atât că sunt îmbrăcate de servitoare tocmite anume, însă întotdeauna de faţă cu o profesoară sau înlocuitoare, până la vârstă de cinci ani când ajung să se îmbrace singure. Dacă se constată că aceste îngrijitoare au îndrăznit cumva să distreze fetele cu poveşti înfricoşătoare sau absurde, ori cu neghiobii aşa cum obişnuiesc servitoarele noastre, ele sunt biciuite în public, în trei locuri diferite ale oraşului, întemniţate pentru un an de zile şi surghiunite pe viaţă în cea mai pustie regiune a ţării. Astfel, tinerelor domnişoare din ţara aceasta le este tot atât de ruşine ca şi băieţilor să fie fricoase sau proaste; ele dispreţuiesc orice podoabe care depăşesc cuviinţa şi curăţenia. Iară în ceea ce priveşte educaţia lor, nu am văzut nici o diferenţă care să fi fost pricinuită de deosebirea de sex — atât numai că exerciţiile fizice ale fetelor nu erau chiar aşa de grele.

Tinerele învaţă, de asemeni, unele reguli privitoare la viaţa casnică şi li se cere un număr mai limitat de cunoştinţe; lilliputanii consideră că în mijlocul unei societăţi alese, o soţie trebuie să fie întotdeauna o interlocutoare înţeleaptă şi., plăcută, fiindcă nu poate fi veşnic tânără. Când fetele împlinesc doisprezece ani — vârsta când se pot mărita — părinţii sau tutorii lor le iau acasă, exprimându-şi în fel şi chip recunoştinţa faţă de profesori, în timp ce tânăra domnişoară şi tovarăşele ei rareori îşi pot stăpâni lacrimile.

În crescătoriile pentru fete de condiţie mai modestă, copilele învaţă fel de fel de lucruri potrivite cu sexul lor şi lumea din care fac parte; cele destinate uceniciei pleacă la vârsta de şapte ani, celelalte sunt ţinute până la unsprezece ani.

Familiile mai puţin înstărite care au copii la aceste crescătorii sunt obligate, în afară de taxa anuală, foarte mică de altfel, să plătească lunar administratorului crescătoriei o parte neînsemnată din câştigurile lor, ceea ce alcătuieşte dota copilului; de aceea, legea îngrădeşte cheltuielile părinţilor. Liliputanii consideră că nimic nu e mai nedrept decât ca oamenii, ascultând de poftele lor, să aducă pe lume copii şi să lase povara întreţinerii lor pe seama statului. Cât priveşte persoanele de viţă nobilă, acestea dau garanţii că vor vărsa în mod regulat o anumită sumă de fiecare copil, după situaţia pe care o au. Fondurile acestea sunt întotdeauna administrate cu pricepere şi cu cea mai desăvârşită nepărtinire.

Ţăranii îşi ţin copiii acasă, şi cum singura îndeletnicire a acestora urmează să fie cultivarea pământului, educaţia lor are puţină importanţă pentru stat; totuşi, bătrânii şi bolnavii sunt întreţinuţi de spitale, căci cerşetoria e necunoscută în această ţară.

Poate că cititorului curios i-ar face plăcere să afle acum câte ceva despre cei care m-au slujit şi despre traiul meu în Liliput în timpul unei şederi de nouă luni şi treisprezece zile. Cum mă pricepeam întrucâtva să meşteresc şi, pe de altă parte, fiindcă m-a silit nevoia, mi-am făcut o masă şi un scaun, destul de confortabile amândouă, din cei mai mari copaci ai parcului imperial. Au fost angajate două sute de croitorese pentru a-mi confecţiona cămăşi şi albituri pentru pat şi masă, toate din materialul cel mai rezistent şi mai aspru pe care l-au putut găsi şi pe care, totuşi, au trebuit să-l împăturească de mai multe ori, pentru că cel mai gros era de câteva ori mai subţire decât batistul nostru.

Pânza lor e de obicei lată de trei incii şi un top are trei picioare. Croitoresele mi-au luat măsura în timp ce stăteam culcat pe pământ: una s-a aşezat lângă gâtul meu şi alta la mijlocul gambei, ţinând amândouă de capetele unei frânghii întinse, în timp ce o a treia măsură lungimea frânghiei cu o linie lungă de o incie. Mi-au măsurat apoi degetul mare de la mâna dreaptă şi asta le-a fost de ajuns, pentru că, potrivit unui calcul matematic, de două ori circumferinţa degetului mare reprezintă grosimea încheieturii mâinii, şi aşa mai departe pentru gât şi talie; cu ajutorul cămăşii mele vechi pe care am aşternut-o jos, pe pământ, drept model, mi-au luat măsura exactă.

Trei sute de croitori s-au îndeletnicit în acelaşi timp cu cusutul hainelor; au folosit însă un alt procedeu ca să-mi ia măsură. Eu am îngenuncheat, iar ei au adus o scară pe care au sprijinit-o de gâtul meu. Unul din ei s-a urcat pe această scară lăsând un fir cu plumb să cadă de la guler până la podea, ceea ce corespundea întocmai lungimii veşmântului meu, talia şi braţele le-am măsurat singur. Când au fost gata hainele — le-au isprăvit de cusut în casa mea, pentru că n-ar fi încăput nici în cea mai mare locuinţă a lor — semănau cu un costum de arlechin, atât că peticele din care era făcut aveau o singură culoare.

Trei sute de bucătari îmi pregăteau mâncarea, în nişte bordeie mici, special construite lângă casa mea; aici locuiau ei cu familiile lor şi în fiecare bordei se găteau câte două feluri odată. Luam câte douăzeci de chelneri în mână şi-i aşezam pe masă; alţi o sută aşteptau jos, unii cu tăvi cu mâncare, alţii cu butoaie de vin şi alte băuturi purtate pe umăr; atunci când doream să beau, sau să mănânc, chelnerii de pe masă le trăgeau în sus, într-un chip cât se poate de ingenios, cu ajutorul unor sfori — aşa cum noi în Europa scoatem apa din fântână. O porţie de mâncare era numai bine o îmbucătură, şi un butoi cu vin, o duşcă. Carnea lor de berbec n-o întrece pe a noastră, în schimb cea de vacă e minunată. S-a întâmplat odată să dau peste o ciosvîrtă atât de mare, încât am fost nevoit să muşc din ea de trei ori; dar asta se întîmpla rar. Servitorii mei au rămas uluiţi văzând că mănânc carnea cu oase cu tot, aşa cum mâncăm noi în Anglia un picior de ciocârlie. Gâştele şi curcanii îi înghiţeam de obicei dintr-o şi mărturisesc că erau cu mult mai gustoşi ca ai noştri. Dintre orătăniile mai mici, puteam lua câte douăzeci-treizeci pe un vârf de cuţit.

Într-o zi, Majestatea Sa, fiind informat despre felul meu de viaţă, îşi exprimă dorinţa ca, atât el, cât şi augusta lui soţie, precum şi prinţii şi prinţesele de sânge împărătesc să aibă fericirea", cum a binevoit el să se exprime, „de a lua masa cu mine". Au venit aşadar şi eu i-am aşezat pe masă în faţa mea, în jilţurile lor împărăteşti, ocrotiţi de garda palatului. Flimnap, marele vistiernic, era şi el de faţă, cu sceptrul său alb în mână, şi am observat că se uită adesea la mine cu o privire acră; eu însă m-am prefăcut că nu bag de seamă şi am mâncat mai mult ca de obicei, pentru a face cinste patriei mele, precum şi pentru a stârni admiraţia curţii.