Calatoriile lui Gulliver Read Online

Am motivele mele să cred că această vizită a Majestăţii Sale i-a dat lui Flimnap prilejul de a-mi face câteva servicii proaste pe lângă stăpânul lui. Acest ministru fusese dintotdeauna duşmanul meu într-ascuns, cu toate că în faţă mă măgulea mai mult decât era în firea lui ursuză.

El îi descrise împăratului „starea jalnică a vistieriei", spunându-i că "a fost silit să împrumute bani cu dobândă mare", că bonurile de tezaur scăzuseră sub nouă la sută din valoarea nominală, că întreţinerea mea îl costase pe Majestatea Sa mai mult de un milion şi jumătate de sprugi (cea mai mare monedă de aur a lor, de mărimea unui fluturaş) şi că, în general, ar fi bine ca împăratul să se folosească de cel dinţii prilej pentru a se descotorosi de mine în mod cavaleresc.

Simt nevoia aici să iau apărarea reputaţiei unei doamne care, fără nici o vină, a avut de suferit din pricina mea. Vistiernicului i se năzărise să fie gelos pe soţia sa, datorită unor guri rele care i-au şoptit că dumneaei s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de mine; ba mai mult, la palat umblă de câtva timp zvonul cum că ar fi venit odată în secret la locuinţa mea. Declar solemn că a fost o minciună sfruntată, fără alt temei decât faptul că luminăţia ei a binevoit să-mi dea cele mai nevinovate dovezi de prietenie. Recunosc că venea adesea în casa mea, dar o făcea întotdeauna în mod public şi niciodată singură în caleaşca, ci însoţită de cel puţin trei persoane — de obicei sora, fiica ei mai mică şi o prietenă oarecare; dar lucrul acesta îl făceau în mod obişnuit multe alte doamne de la curte. Îi iau pe toţi servitorii mei martori şi-i întreb dacă au văzut vreodată o trăsură la uşa casei mele fără să ştie cine anume se afla înăuntru.

În astfel de ocazii, când un servitor îmi anunţa sosirea vreunui oaspe, obiceiul meu era să mă duc de îndată la uşă, şi după ce îmi prezentam omagiile, luam în mână, cu cea mai mare grijă, trăsura şi doi cai (dacă erau şase cai, vizitiul deshăma întotdeauna patru din ei) şi-i aşezam pe o masă împrejmuită cu un parapet înalt de cinci incii, ca să preîntâmpin accidentele. Nu rareori s-a întâmplat să am câte patru trăsuri cu cai pe masă — era o societate întreagă. Eu şedeam pe scaun, cu faţa aplecată spre ei, iar când eram ocupat cu un grup, vizitiii îi plimbau binişor pe ceilalţi de jur împrejurul mesei. Mi-am petrecut multe după-amieze în chipul cel mai plăcut stând de vorbă cu unii şi cu alţii. Dar îl desfid pe vistiernic sau pe cei doi informatori ai săi (treaba lor, o să le dau numele în vileag), Clustril şi Drunlo, să facă dovada că cineva ar fi venit la mine incognito, afară de secretarul Reldresal, trimis din porunca Majestăţii Sale, după cum am arătat.

Nu aş fi stăruit atât asupra acestui amănunt, dacă n-ar fi fost vorba de reputaţia unei nobile doamne, ca să nu mai vorbesc de propria mea reputaţie, cu toate că pe atunci aveam cinstea de a fi nardac, ceea ce vistiernicul nu era, căci toată lumea ştie că el era doar glumglum, titlu mai jos cu o treaptă decât al meu, aşa cum în Anglia este un marchiz faţă de un duce; recunosc totuşi că trecea înaintea mea mulţumită situaţiei sale. Aceste zvonuri care au ajuns la urechile mele în urma unei întâmplări pe care nu e cazul s-o amintesc, l-au făcut pe vistiernic să-şi privească soţia cu ochi răi o bucată de vreme, ca să nu mai vorbesc de mine; şi cu toate că până la urmă şi-a dat seama de adevăr şi s-a împăcat cu ea, eu nu am mai avut nici un fel de trecere în ochii lui, ba chiar şi împăratul, care se lăsa prea mult influenţat de acest favorit, a început să-şi piardă din ce în ce mai mult interesul faţă de mine.

CAPITOLUL VII

Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul se refugiază în» Blefuscu. Cum e primit acolo.

Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu avusesem prilejul să cunosc viaţa de la curte, datorită umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem şi citisem destule despre felul de a se purta al monarhilor şi miniştrilor, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată să cunosc cumplitele sale urmări într-o ţară atât de îndepărtată, condusă — după cum credeam eu — de principii foarte deosebite de cele din Europa.

Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte (căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în cea mai mare disgraţie a Majestăţii Sale) veni în taină, noaptea, la locuinţa mea, într-o lectică închisă, şi ceru să mă vadă, fără să-şi spună numele, servitorului. Am dat drumul purtătorilor şi am vârât lectica cu Luminăţia Sa în buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor de încredere să spună că sunt indispus şi că m-am dus la culcare, am zăvorât uşa casei, am pus lectica pe masă, potrivit obiceiului meu, şi m-am aşezat şi eu lângă masă.

După salutările de rigoare, văzând că faţa Luminăţiei Sale e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea îndeaproape cinstea şi viaţa mea. Mi-a vorbit cam în felul următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat):

„Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din pricina dumitale mai multe şedinţe ale consiliului, iar Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum două zile.

Îţi dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare amiral) ţi-a fost duşman de moarte aproape din prima clipă a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu ştiu; dar ura lui a sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra ţării Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a cărui duşmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din cauza soţiei sale, generalul Limtoc, şambelanul Lalcon şi judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare prin care eşti învinuit de trădare şi alte crime capitale".

Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât cumpătul, conştient de meritele şi nevinovăţia mea, încât am vrut să-l întrerup, dar el mă rugă să tac, urmând astfel:

"Fiindu-ţi recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, am căutat să capăt informaţii precise cu privire la şedinţele consiliului, precum şi o copie a învinuirilor ce ţi se aduc; făcând aceasta, mi-am pus viaţa în primejdie ca să-ţi fiu de folos.

ACT DE ACUZARE

Împotriva lui

QUINBUS FLESTRIN, OMUL-MUNTE

Articolul l

Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul domniei Majestăţii Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă trădare; că, totuşi, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat cu bună ştiinţă sus-numita lege, sub pretextul de a stinge focul din apartamentul scumpei şi augustei soţii a Majestăţii Sale, şi astfel, în chip viclean, trădător şi diabolic, a stins sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva îndatoririlor etc.

Articolul 2

Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota imperială din Blefuscu în portul nostru imperial şi după ce i s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărăţii Blefuscu şi să reducă această împărăţie la o provincie, care să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, şi să nimicească şi să omoare nu numai pe toţi exilaţii Capete-turtite, ci şi pe toţi locuitorii din acea împărăţie care nu se vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei şi Augustei Sale Majestăţi împăratul, a rugat să fie scutit de sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forţeze cugetul nimănui şi nici să distrugă libertatea şi viaţa unui popor nevinovat.

Articolul 3

Având în vedere că atunci când de la curtea împărăţiei Blefuscu au sosit la curtea Majestăţii Sale ambasadori ca să ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a ajutat, a instigat, a încurajat şi distrat pe sus-numiţii ambasadori, cu toate că ştia că sunt slujitorii unui monarh care a fost de curând inamicul declarat al Majestăţii Sale împăratul, şi a purtat război deschis împotriva Majestăţii Sale mai sus-amintite.

Articolul 4

Că acelaşi Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui supus credincios, se pregăteşte acum să întreprindă o călătorie la curtea împărăţiei Blefuscu, pentru care a căpătat numai o încuviinţare verbală din partea Majestăţii Sale împănatul şi, sub pretextul sus-amintitei încuviinţări, intenţionează, ca un perfid şi trădător ce e, să facă sus-amintita călătorie şi astfel să ajute, să încurajeze şi să aţâţe pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult duşmanul nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestăţii Sale împăratul mai sus-amintit...

Mai sunt şi alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai importante şi ţi le-am citit în rezumat.

În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste acuzaţii, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe dovezi de bunăvoinţă, amintind în mai multe rânduri serviciile pe care i le-ai adus şi căutând să-ţi micşoreze crimele. Dar vistiernicul şi amiralul au insistat să fii condamnat la cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, prin incendierea casei dumitale în timpul nopţii, urmând totodată ca generalul să fie de faţă, însoţit de douăzeci de mii de oameni înarmaţi cu săgeţi otrăvite, care să ţintească faţa şi mâinile dumitale. Câţiva din servitorii dumitale vor căpăta ordinul secret de a turna pe cămăşile şi cearşafurile dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ţi rupi carnea şi să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtăşit această propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât să-ţi cruţe viaţa, de va fi cu putinţă, l-a câştigat până la urmă de partea sa pe şambelan.

Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale credincios, a primit poruncă de la împărat să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptăţind astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există şi iertare — virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor şi cea pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata şi el e atât de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuşi, supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce gândeşte. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ţinând seamă de serviciile dumitale şi ascultând de îndemnul firii sale milostive, ar binevoi să-ţi cruţe viaţa şi ar porunci doar să-ţi scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face oarecum dreptate prin această măsură şi toată lumea ar slăvi mărinimia împăratului, precum şi generosul spirit de dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi.

A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea dumitale fizică n-ar avea de suferit şi ai mai putea fi de folos Majestăţii Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ţi pierde vederea te-a oprit să porneşti şi să aduci încoace şi restul flotei vrăjmaşe şi că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi cu ochii miniştrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu fac altfel.

Această propunere a fost primită cu cea mai mare dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, şi-a ieşit din sărite şi, sculându-se furios, a întrebat cum de a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viaţa unui trădător să fie cruţată, când serviciile aduse de dumneata au constituit, dacă se ţine seama de cele mai înalte raţiuni de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestăţii Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai putea într-o bună zi să provoci o inundaţie prin aceleaşi mijloace, înecând întregul palat, şi aceeaşi forţă care ţi-a permis să capturezi flota inamicului ţi-ar putea sluji, cu prilejul primei nemulţumiri, s-o duci înapoi; că are motive temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale eşti un Cap-turtit, şi cum trădarea înainte de a se arăta în fapte îşi face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest temei şi a stăruit să fii condamnat la moarte.

Vistiernicul a fost de aceeaşi părere; el a arătat în ce stare jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu întreţinerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor deveni o povară greu de îndurat; că propunerea secretarului de a ţi se scoate ochii, departe de a fi un leac împotriva răului ce ne paşte, va spori primejdia, căci e lucru ştiut că scoţând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult şi se îngraşă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate şi consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conştiinţei lor convinşi de vinovăţia dumitale, ceea ce e de ajuns ca să fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de litera strictă a legii.

Totuşi, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea uşoară, ti s-ar putea aplica şi alte pedepse mai târziu. Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilinţă să fie ascultat din nou şi răspunzând obiecţiilor vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestăţii Sale făcute pentru întreţinerea dumitale, a spus că excelenţa sa, ca unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea lesne înlătura acest rău, micşorându-ţi treptat raţia; din lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili şi-ţi vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, cinci-şase mii de supuşi ar putea în două-trei zile să-ţi taie carnea bucăţele, să le încarce în căruţe şi să le îngroape în regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, păstrând scheletul ca monument pentru posteritate.

Astfel, mulţumită marii prietenii a secretarului, toate s-au sfârşit cum nu se poate mai bine.