I-am povestit totul în câteva cuvinte, însă omul şi-a închipuit că aiurez şi că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat minţile. Atunci am scos din buzunar vitele şi oile, iar căpitanul, după ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem adevărul. I-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al Majestăţii Sale, precum şi alte rarităţi din ţara aceea. I-am dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare şi i-am făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă şi o oaie gata să fete.

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum mi s-a întâmplat o singură nenorocire, şi anume că şobolanii de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o gaură, curăţate de toată carnea. Celelalte animale le-am debarcat cu bine şi le-am lăsat să pască pe o pajişte din Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe de altă parte, n-aş fi izbutit să le ţin în viaţă de-a lungul unei călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi dat o parte din biscuiţii lui cei mai buni care, pisaţi şi amestecaţi cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câştiguri frumoase arătând animalele multor persoane de vază precum şi altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a mea, le-am vândut cu şase sute de lire. Întorcându-mă din ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au înmulţit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de mare folos fabricilor de lână, datorită fineţei firului.

Nu am stat decât două luni cu soţia şi cu familia mea, pentru că dorinţa nepotolită de a călători prin ţări străine nu-mi da pace. I-am lăsat soţiei mele o mie cinci sute de lire şi am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, în speranţa că-mi voi spori avutul.

Unchiul meu John îmi dăruise o moşie lângă Epping cu un venit de vreo treizeci de lire anual şi am închiriat pe o perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru" din Fetter Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; aşa că primejdia de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la şcoală şi era un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată şi are copii) învăţa pe atunci să coasă. M-am despărţit de soţie, băiat şi fată, şi unii şi alţii cu lacrimi în ochi, şi m-am urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, Adventure, cu destinaţia Surat, comandat de căpitanul John Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi cuprinsă în partea a doua a cărţii mele.

 

 

 

PARTEA A DOUA

CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG

 

 

CAPITOLUL I

 

Descrierea unei furtuni năprasnice; o şalupă fiind trimisă să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta ţinutul. E lăsat pe ţărm, capturat de unul din băştinaşi şi dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări prin care trece. Descrierea locuitorilor.

 

Deoarece firea şi soarta îmi hărăziseră o viaţă zbuciumată, după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou patria şi m-am îmbarcat la Downs cu destinaţia Surat, în a douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall.

Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la Capul Bunei Speranţe, unde am debarcat ca să reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe ţărm şi am iernat acolo; şi cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut părăsi Capul Bunei Speranţe până la sfârşitul lui martie. Atunci am ridicat pânzele şi am navigat în bune condiţii până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu aceeaşi tărie dinspre nord-vest de la începutul lui decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început să bată mult mai violent şi mai dinspre vest ca de obicei, vreme de douăzeci de zile în şir. În acest timp, am fost împinşi puţin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă şi un calm desăvârşit îi luă locul, fapt care pe mine m-a bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigaţia pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o furtună care, într-adevăr, se dezlănţui a doua zi, când începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud.

Temându-ne că vântul s-ar putea înteţi, am strâns pânza bompresului{13} şi ne-am pregătit să dăm jos trinca; şi cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile şi am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în larg, am crezut că e mai bine să fugim din faţa vântului decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. Am redus trinca şi am întins scota; timona era sub vânt şi vasul se ţinea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind ruptă, am dezvergat-o şi am dus-o înăuntrul vasului. Furtuna se dezlănţuise năprasnic, ridicând valuri uriaşe. Cu ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să uşurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat trinca şi vela mare şi am luat capa.