Solul avea instrucţiuni de a-i zugrăvi monarhului din Blefuscu „marea îngăduinţă a stăpânului său, care se mulţumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii"; să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, şi dacă nu mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac şi voi fi declarat trădător". Trimisul mai adăugă că „pentru menţinerea păcii şi prieteniei între cele două împărăţii, stăpânul său aşteaptă ca fratele său din Blefuscu să poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini şi de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător".

Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie şi de scuze. El spunea că „fratele său ştie că e cu neputinţă ca să fiu trimis legat; că deşi eu îl lăsasem fără flotă, îmi era totuşi nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult şi amândoi împăraţii vor răsufla uşuraţi, deoarece am găsit pe ţărm un vas uriaş care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul să fie echipat cu ajutorul şi sub îndrumarea mea şi nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărăţiile să scape de năpastă".

Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai confidenţial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în serviciul său.

Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi sau miniştri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, mulţumindu-i cum se cuvine pentru intenţiile sale binevoitoare, l-am rugat cu umilinţă să mă ierte. I-am spus că, "de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici". N-aş putea spune că împăratul s-a arătat nemulţumit, ba mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte dintre miniştrii săi.

Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva plecarea, iar curtea, nerăbdătoare să se vadă odată scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecţionarea a două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâşii de pânză din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii şi odgoane, împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai groase şi rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, precum şi pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit să dobor câţiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face vâsle şi catarge; iar constructorii de vase ai Majestăţii Sale m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca brută.

La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă împăratului că-i aştept poruncile şi că vreau să-mi iau rămas bun. Împăratul şi familia regală ieşiră din palat; eu m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul mi-a întins-o graţios; la fel a făcut şi împărăteasa şi prinţii. Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două sute de sprugi fiecare, precum şi portretul său în mărime naturală, pe care l-am băgat imediat în mănuşă ca să-l feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor zugrăvindu-i-le.

Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi şi trei sute de oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine şi băutură, precum şi cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am luat cu mine şase vaci şi doi boi vii şi un număr egal de oi şi berbeci, cu gândul de a-i duce în ţara mea şi de a-i prăsi; iar pentru întreţinerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel de fân şi un săculeţ cu grâu.

Aş fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de bună seamă, nu ar fi încuviinţat aşa ceva; şi, în afară de faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece de bunăvoie şi din proprie dorinţă.

După ce mi-am pregătit aşadar lucrurile cum m-am priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci şi patra zi a lunii septembrie 1701, la şase dimineaţa, iar după ce am străbătut vreo patru leghe în direcţia nord, vântul bătând dinspre sud-est, la şase seara am zărit o insulă mică la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat într-acolo şi am aruncat ancora în partea mai adăpostită a insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva şi m-am culcat. Am dormit dus, cel puţin şase ceasuri după câte bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deşteptat a început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am luat gustarea de dimineaţă înainte de a răsări soarele, apoi am ridicat ancora pe un vânt prielnic şi am plutit în aceeaşi direcţie ca şi în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o aveam în buzunar. Intenţia mea era să ajung, dacă se putea, la una din insulele despre care aveam motive să cred că se găsesc la nord-est de Ţara Van Diemen. În ziua aceea nu am descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci şi patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în direcţia sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat şi i-am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuşi mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla mai încet. Am întins toate pânzele şi peste o jumătate de oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălţat un steag şi au tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la gândul neaşteptat că-mi voi revedea patria şi pe cei dragi. Vasul şi-a încetinit mersul şi eu l-am abordat între cinci şi şase seara, în ziua de douăzeci şi şase septembrie; şi mi-am simţit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului englez. Mi-am vârât vacile şi oile în buzunarele hainei şi m-am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era un vas englez de comerţ care se întorcea din Japonia prin mările nordului şi sudului; căpitanul, domnul John Biddel din Deptford, era un om foarte îndatoritor şi un marinar neîntrecut.

Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoinţă şi m-a rugat să-i spun de unde vin şi unde vreau să mă duc.