Am simţit de asemenea că tot trupul, de la subsuori până la coapse, e legat cu fire subţiri. Puteam privi numai în sus; soarele începea să dogorească, iar lumina îmi supăra ochii. Auzeam în jurul meu un zgomot nedesluşit, dar din poziţia în care mă găseam nu izbuteam să văd altceva decât cerul. N-a trecut mult şi am simţit ceva ca o vietate mişcându-se pe piciorul meu stâng, înaintând binişor pe piept şi oprindu-mi-se în dreptul bărbiei; plecându-mi ochii pe cât puteam, am desluşit o făptură omenească ce n-avea nici şase incii{5} înălţime, cu un arc şi o săgeată în mâini şi cu o tolbă de săgeţi la spate. Între timp, am simţit cel puţin patruzeci de alte fiinţe asemănătoare (aşa am bănuit) urmând-o pe cea dintâi. Cuprins de o uimire fără margini, am răcnit atât de tare, încât au luat-o cu toţii la fugă înapoi, înfricoşaţi, iar câţiva dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, au fost răniţi în urma căzăturilor, când au încercat să sară de pe mine jos, pe pământ. Aceasta nu i-a împiedicat, totuşi, să se întoarcă peste puţin timp, iar unul din ei care se avântase până într-un loc de unde putea să-mi vadă toată faţa, şi-a ridicat braţele şi ochii în semn de mirare şi a strigat cu o voce piţigăiată, dar desluşită: Hekinah degul! Ceilalţi au repetat aceste cuvinte de mai multe ori. dar atunci nu le-am putut pricepe înţelesul.

Îşi poate lesne închipui cititorul că în tot acest timp eram într-o poziţie foarte neplăcută; în cele din urmă, zbătându-mă ca să mă eliberez, am avut norocul să rup legăturile şi să smulg ţăruşii ce-mi ţintuiau braţul stâng de pământ, pentru ca, ridicându-l până în dreptul ochilor, să descopăr metodele pe care le folosiseră ca să mă lege. Totodată, cu o smucitură violentă care îmi pricinui o durere cumplită, am desfăcut puţin firele ce-mi legau părul pe partea stângă, atât cât era nevoie ca să pot întoarce capul cu vreo două incii. Omuleţii o rupseră însă la fugă pentru a doua oară, înainte ca eu să-i pot prinde; apoi îndată începură să scoată nişte ţipete puternice şi foarte ascuţite, iar când acestea încetară, unul dintre ei strigă din răsputeri: Tolgo fonac.

O clipă mai târziu, am simţit mai mult de o sută de săgeţi înfigîndu-mi-se în mâna stângă şi înţepându-mă ca tot atâtea ace. Pe urmă, au tras o altă salvă în aer, aşa cum facem noi cu bombele în Europa. Multe din aceste săgeţi au căzut, cred, pe trupul meu (cu toate că nu le-am simţit), iar câteva pe faţă, pe care mi-am acoperit-o îndată cu mâna stângă. Când încetă această ploaie de săgeţi, am început să gem de necaz şi de durere şi când am încercat din nou să mă eliberez, au tras o altă salvă, mai puternică decât prima, în timp ce câţiva căutau să mă împungă cu suliţele în coaste: dar, din fericire, eram îmbrăcat cu o scurtă din piele de bivol, pe care nu au putut-o străpunge. Am socotit că lucrul cel mai cuminte este să stau nemişcat şi mă gîndeam să rămân aşa până la căderea nopţii, când aş fi putut să-mi desfac legăturile cu ajutorul mâinii stângi. Cit despre localnici, eram îndreptăţit să-mi închipui că voi putea face faţă celei mai mari oştiri pe care ar fi fost în stare să o aducă împotriva mea, dacă erau toţi de mărimea omuleţului pe care-l văzusem. Soarta însă voi altfel. Văzând că stau liniştit, omuleţii încetară să mai arunce săgeţi; totuşi, după zgomotul pe care îl auzeam, mi-am dat seama că numărul lor sporise, iar la o depărtare de vreo patru yarzi{6} de mine, în dreptul urechii mele drepte, timp de o oră am auzit un ciocănit ca acela pe care îl fac oamenii când construiesc. Întorcând capul într-acolo, în măsura în care îmi îngăduiau ţăruşii şi firele, am văzut o estradă ridicată cam la un picior şi jumătate deasupra pământului, în stare să ţină patru localnici, precum şi câteva scări sprijinite de ea. De pe această estradă, unul dintre ei, după toate semnele o persoană cu vază, ţinu o cuvântare lungă din care n-am înţeles o iotă. Am uitat să amintesc că înainte de a-şi începe discursul, importantul personaj strigă de trei ori Langro dehul sân (atât aceste cuvinte cât şi primele mi-au fost mai apoi repetate şi explicate). După care, vreo cincizeci de omuleţi veniră îndată şi tăiară firele care-mi legau partea stângă a capului, ceea ce mi-a dat putinţa să-l întorc spre dreapta şi să cercetez înfăţişarea şi gesturile celui ce urma să vorbească. Părea de vârstă mijlocie şi era mai înalt decât ceilalţi trei care-l însoţeau: dintre aceştia, pajul care-i ţinea trena era ceva mai mare decât degetul meu mijlociu; ceilalţi doi stăteau de o parte şi de alta ca să-l ajute.

Ai fi zis că vorbitorul e un orator înnăscut; după câte am înţeles, recurgea când la ameninţări, când la făgăduieli, când la milă şi bunătate{7}. Am răspuns prin câteva cuvinte, dar în modul cel mai umil cu putinţă, ridicându-mi mâna stângă şi amândoi ochii către soare, ca pentru a-l lua drept martor; şi cum eram hămesit de foame, căci ultima dată când îmbucasem ceva fusese cu câteva ore înainte de a părăsi vasul, natura îşi cerea drepturile atât de stăruitor, încât nu m-am putut stăpâni şi mi-am arătat nerăbdarea (poate împotriva regulilor stricte ale buneicuviinţe), ducându-mi de mai multe ori degetul la gură ca să-i fac să priceapă că mi-e foame.

Hurgo (aşa-i spun ei unui mare dregător, după cum am aflat mai târziu) m-a înţeles numaidecât. El coborî de pe estradă şi porunci să se ridice mai multe scări de o parte şi de alta a trupului meu; peste o sută de localnici urcară treptele şi se îndreptară spre gura mea, încărcaţi cu coşuri pline de carne, trimise la porunca regelui de îndată ce acesta fusese înştiinţat de sosirea mea. Mi-am dat seama că era carnea unor animale felurite, dar nu le-am putut deosebi după gust; ciosvîrte, muşchi şi pulpe aducând cu cele de oaie, foarte bine pregătite, dar mai mici decât aripile unei ciocârlii. Înghiţeam câte două-trei dintr-o singură îmbucătură, precum şi câte trei pâini odată, mari cât nişte alice. Omuleţii mă îndopau de zor şi-şi arătau în fel şi chip mirarea şi uimirea faţă de un om atât de mare şi de mâncăcios.

Am făcut apoi un alt semn, ca să le arăt că mi-e sete. După felul cum mâncasem şi-au făcut socoteala că o cantitate mică nu va fi de ajuns; şi cum era un popor foarte ingenios, au ridicat cu ajutorul frânghiilor unul din cele mai mari poloboace de-ale lor, apoi l-au dat de-a dura spre mâna mea şi l-au desfundat; iar eu l-am băut dintr-o sorbitură — nimic mai lesne, pentru că nu conţinea mai mult de o jumătate de pintă şi aducea la gust cu un vin slab de Burgundia, dar mult mai plăcut. Mi-au adus şi al doilea butoi, pe care l-am sorbit în acelaşi fel; apoi le-am făcut semn să mai aducă, însă nu mai aveau, Săvârşind cu aceste minuni, au scos chiote de bucurie şi au încins un dans pe pieptul meu, repetând de mai multe ori cuvintele Hekinah degul. Mi-au dat să înţeleg prin semne că trebuie să arunc cele două butoaie, după ce mai întâi, prin strigăte de Boiach mevolah, îi preveniră pe oameni să se dea la o parte; iar când au văzut butoaiele rostogolindu-se prin aer, izbucniră toţi într-un singur glas: Hekinah degul.