Ceea  ce ochii săi nu putuseră zări, Frik văzuse limpede, cu  ajutorul instrumentului negustorului... Nici vorbă de  aburi, era un fum care avea să se piardă în nori... Şi,  totuşi, cetăţuia este părăsită... De multă vreme nimeni  n-a intrat pe uşiţa tainică de deasupra  şanţului, de  bună seamă zăvorâtă şi nici n-a trecut peste punte, de  bună seamă ridicată. Dacă este locuită, nu poate fi  decât de nişte făpturi care nu-s de pe lumea asta...  Dar, de ce să fi făcut duhurile foc într-una dintre  încăperile donjonului? Să-l fi făcut într-o cameră, să-l  fi făcut la bucătărie?... Iată ceea ce este, într-adevăr,  inexplicabil.

Frik îşi grăbea oile către strungă. La glasul lui,  câinii mânau turma pe drumeagul în sus, ridicând  nori de praf care se amestecau cu umezeala serii.

Câţiva  ţărani întârziaţi pe tarlale îl salutară în  trecere, dar mai că nu le răspunse. De aici, o  adevărată nelinişte, fiindcă, dacă vrei să te fereşti de  deochi, nu ajunge doar să dai bineţe ciobanului,  trebuie să-ţi  şi răspundă, din toată inima. Dar Frik  părea prea puţin dispus să stea de vorbă, cu ochii lui  rătăciţi, atitudinea ciudată şi gesturile dezordonate.  Dacă lupii i-ar fi înjumătăţit turma, şi n-ar fi arătat  mai răvăşit! Ce veste rea aducea?

Primul care o află fu judecătorul Colţ. De îndată cel zări de la mare depărtare, Frik îi strigă:

― Cetăţuia a luat foc, stăpâne!  ― Ce îndrugi tu acolo, Frik?

Frik îi întinse jupanului Colţ luneta.

― Spun ceea ce este.

― Ţi-ai pierdut minţile.

Într-adevăr, cum ar fi putut să se producă un  incendiu în grămada veche de pietre? Era ca şi cum ai  admite că Nehoiul, cea mai înaltă culme a Carpaţilor,  ar fi înghiţit de flăcări. Era cum nu se poate mai  absurd.

― Spui, Frik, spui că cetăţuia arde? repetă stăpânul  Colţ.

― Dacă nu arde, fumegă.

― Or fi nişte aburi...

― Nu, e fum... Vino să vezi.

Şi se îndreptară amândoi spre mijlocul uliţei celei  mari a satului, la marginea unei terase care domina  râpele trecătorii, de unde se putea vedea castelul.

Odată ajunşi acolo, Frik îi întinse jupanului Colţ luneta. Evident, utilizarea respectivului instrument  nu-i era mai cunoscută decât ciobanului său.

― Ce-i asta?

― O unealtă pe care ţi-am cumpărat-o cu doi florini,  stăpâne, şi care face patru!

― De la cine?

― De la un negustor ambulant.

― Şi ce să fac cu ea?

―Potriveşte-o la ochi, uitându-te drept în faţă la  castel, şi o să vezi.

Judecătorul îndreptă luneta în direcţia castelului,  cercetându-l îndelung. Da! Din unul dintre coşurile  donjonului ieşea fum. În clipa aceea, mânat de vântul  uşor, se ridica în zare pe coasta muntelui.

― Fum! repetă jupanul Colţ, uluit.