În vremea asta, lângă ei sosiră Mioriţa şi pădurarul  Nicu Deac, care se întorseseră acasă, de câteva clipe.

― La ce foloseşte? întrebă ţăranul, apucând luneta.  ― Să vezi departe, răspunse ciobanul.

― Te ţii de glume, Frik?

― Îmi arde atât de puţin de glumit că, nu cu mai  mult de un ceas în urmă, te-am zărit când coborai  spre Werst, tu şi...

Nu-şi încheie fraza. Mioriţa se îmbujorase  şi-şi  lăsase în jos frumoşii ei ochii. La drept vorbind, totuşi,  nu-i cu nimic oprit unei fete cuminţi să-i iasă în  întâmpinare logodnicului ei.

Atât ea cât şi el, unul după altul, luară buclucaşa  lunetă şi o îndreptară spre castel.

Între timp, pe terasă se strânseră cam o duzină de  vecini  şi, întrebându-se de ceea ce se întâmplă, se  folosiră, pe rând, de lunetă.

― O şuviţă de fum! O şuviţă de fum la castel!... zise  unul.

― Poate să fi trăsnit! îşi dădu altul cu părerea.

― A trăsnit?... întrebă jupanul Colţ, adresându-se  lui Frik.

― N-a mai trăsnit de opt zile, răspunse ciobanul.

Şi oamenii aceştia de treabă n-ar mai fi fost  înmărmuriţi, dacă li s-ar fi zis că tocmai se căscase  gura unui crater în vârful Retezatului, lăsând să ţâşnească aburi din pântecul pământului.

 

 

Capitolul III

 

Satul Werst este un colţ atât de uitat de lume, încât  prea puţine hărţi se învrednicesc să-i indice poziţia. Pe  linie administrativă se află, chiar sub vecinul său,  denumit Vulcan, din acea parte a masivului Pleşa, pe  care sunt pitoresc cocoţate amândouă.

La ora actuală, exploatarea bazinului minier a dus la o remarcabilă dezvoltare economică a târgurilor  Petroşani, Livezeni, Lonea  şi altele, înşirate pe o  distanţă de câteva mile. Nici Vulcan, nici Werst nu au  beneficiat de cel mai mic avantaj de pe urma apropierii  de un mare centru industrial; ceea ce erau aceste sate  acum cincizeci de ani, ceea ce vor fi, fără îndoială,  peste o jumătate de secol, sunt şi în prezent; şi, după Elisée Reclus, o bună jumătate din populaţia  Vulcanului nu se compune decât din „funcţionari  însărcinaţi să supravegheze frontiera, vameşi,  jandarmi, agenţi ai fiscului şi infirmieri ai posturilor de  carantină”. Daţi de-o parte jandarmii şi agenţii fiscali,  adăugaţi un procent destul de însemnat de cultivatori  şi aveţi populaţia Werstului, adică patru, până la cinci  sute de suflete.

Satul este o uliţă, nimic altceva decât o uliţă largă,  ale căror povârnişuri abrupte fac urcuşul şi coborâşul,  destul de anevoioase. Slujeşte în mod firesc drept  drum între graniţa valahă şi cea transilvană. Pe aici  trec cirezile de vite, turmele de oi, porcii, negustorii de  carne proaspătă, de fructe şi de cereale, puţinii călători  care se încumetă să o ia prin defileu, în loc să profite  de calea ferată spre Cluj şi Valea Mureşului.

Cu siguranţă, natura a fost darnică, în ceea ce  priveşte bazinul format între munţii Bihorului, Retezat  şi Parâng. Mănos datorită fertilităţii solului, este bogat  şi prin avuţia îngropată în adâncurile sale: mine de  sare gemă la Turda, cu producţia anuală de douăzeci  de mii de tone; muntele Praid, cu bolta lui cu o  circumferinţă ce măsoară şapte kilometri, format în  întregime din clorură de sodiu; minele de la Remetea,  care produc plumb, galenă, mercur şi, mai cu seamă,  fier, ale cărui zăcăminte sunt exploatate încă din  secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi mineralele  lor, care sunt transformate în oţeluri de calitate  superioară; mine de cărbune, lesne de exploatat în  primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul  Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, pungă largă cu un  conţinut estimat la două sute cincizeci de milioane de  tone; în sfârşit, mine de aur, în târgul Abrud, la  Câmpeni, legiunea căutătorilor de aur, unde miriade  de mori cu un utilaj foarte simplu sapă nisipurile de la  Roşia Montană, „Pactolul{21} transilvan”,  şi exportă în  fiecare an o cantitate de două milioane de franci din  preţiosul metal.

Iată, s-ar spune, un district foarte favorizat de  natură şi totuşi, bogăţia aceasta nu contribuie în nici  un fel la bunăstarea populaţiei, în tot cazul, dacă centrele cele mai importante, Remetea, Petroşani,  Lonea, posedă câteva instalaţii la nivelul industriei  moderne, dacă în târgurile acestea întâlneşti  construcţii ordonate, supuse uniformizării echerului şi  sforii zidarului, depozite, prăvălii, adevărate centre  muncitoreşti, dacă sunt dotate cu un număr oarecare  de locuinţe cu balcoane  şi verande; nici în satul  Vulcan, nici în satul Werst, nu trebuie să te aştepţi la  aşa ceva.

Vreo şaizeci de case, dacă numeri bine, ghemuite la  întâmplare pe uliţa principală, sub un acoperiş cam  alandala, a căror coamă se revarsă peste pereţii de  chirpici, cu faţa spre grădină, un pod cu lucarnă în loc  de etaj, o şură prăpădită ca vai de ea în loc de hambar,  un staul într-o rână, acoperit cu paie, ici  şi colo,  o  fântână de ghizdul căreia spânzură o găleată, două,  sau trei bălţi care dau pe-afară pe timp de furtună,  râuleţe ale căror făgaşuri întortocheate le arată cursul,  acesta este satul Werst, clădit de-o parte şi de alta a  uliţei, între pereţii aplecaţi ai trecătorii. Dar totul este  proaspăt şi îmbietor; flori la porţi şi la ferestre, perdele  de verdeaţă care acoperă pereţii, ierburi despletite se  iţesc prin aurul vechi al stufului, plopilor, ulmilor,  fagilor, brazilor, arţarilor căţăraţi deasupra caselor  „atât de sus cât se pot căţăra!”. Dincolo de aşezare se  observă, înşiruirea zidurilor intermediare ale lanţului  muntos, iar în fundal, ultimele piscuri, albăstrii în  depărtare, contopindu-se cu azurul cerului.

La Werst, ca dealtfel în toată partea aceasta a  Transilvaniei, nu se vorbeşte nici germana, nici  maghiara, ci româna ― chiar şi în cele câteva familii de  ţigani, aşezate, mai degrabă definitiv decât provizoriu,  în diverse sate din comitat.