Castelul din Carpati Read Online

Văduv de vreo zece ani, avea o fată, frumoasa  Mioriţa, foarte admirată din Vereşti până în Vulcan, şi  chiar şi mai departe. Ar fi putut să se aleagă cu unul  dintre acele bizare nume păgâne, Florica, Doina,  Aurica, la mare cinste în familiile valahe. Dar nu! Era  Mioriţa, adică „mieluşeaua”. Însă mieluşeaua crescuse.  Era acum o frumoasă fată de douăzeci de ani, blondă,  cu ochii negri, cu o privire foarte blândă, având un  chip fermecător, şi era într-un cuvânt, plină de nuri.  Într-adevăr, existau toate motivele să fie cât să poate  de ispititoare, în cămăşuţa ei brodată cu fir roşu la gât,  la mâneci şi la umeri, cu fusta strânsă de un brâu cu  paftale de argint, cu „catrinţa”{24} ei, cu cizmuliţele de  piele galbenă, cu năframa uşoară acoperindu-i părul  împletit într-o coadă lungă, împodobită cu o fundă,  sau cu un bănuţ de metal.

Da! O mândreţe de fată, Mioriţa Colţşi, pe  deasupra  ― ceea ce nu-i strica de fel  ― cu dare de  mână pentru acest sat, pierdut în străfundurile  Carpaţilor. Pricepută în ale gospodăriei? Negreşit, de  vreme ce ştie să ţină toată casa tatălui ei. Instruită?...  Mai e vorbă! La şcoala dascălului Homrod a învăţat să citească, să scrie, să socotească; socoteşte, scrie,  citeşte cum se cuvine, dar nu s-a simţit ispitită să meargă mai departe ― şi pe bună dreptate. În schimb,  legendele  şi credinţele transilvane nu mai sunt, de  multă vreme, o taină pentru ea.  Ştie, în această privinţă tot atât cât dascălul ei. Cunoaşte legenda  Stâncii Fecioarei, în care o tânără prinţesă întrucâtva  ireală, scapă de urmărirea tătarilor, legenda grotei  balaurului, din valea Pietrei Craiului, legenda fortăreţei  Deva, ridicate „pe timpul Zânelor”, legenda Detunatei{25},  cea „lovită de trăsnet”, munte de bazalt celebru,  semănând cu o vioară uriaşă de piatră la care, în  nopţile cu furtună, cântă dracul; legenda Retezatului{26} cu vârful retezat de o vrăjitoare; legenda Cheilor Turzii,  despicate cu o straşnică lovitură de sabie, de Sfântul  Vasile. Mărturisim că Mioriţa credea nesmintit în toate  aceste plăsmuiri, dar asta nu o făcea mai puţin  fermecătoare şi plăcută.

Mulţi flăcăi din ţinut o găseau pe placul lor, fără să-şi aducă prea mult aminte că ea era unica  moştenitoare a birăului, a jupanului Colţ, cel mai de  frunte demnitar din Vereşti. Pierdere de vreme să-i faci  curte, dealtfel. Nu era deja logodită cu Nicolae Deac?

Falnic vlăstar de român, acest Nicolae, sau, mai  degrabă Nicu Deac: douăzeci  şi cinci de ani, înalt,  voinic, capul înălţat cu mândrie, părul negru sub  căciula albă, privirea deschisă, atitudine degajată sub  copcelul brodat la cusături, bine proptit pe picioarele  lui zvelte, picioare de cerb, un aer hotărât în gesturile  şi acţiunile lui. Era pădurar de meserie, adică era  aproape tot atât de militar pe cât de civil. Cum avea  ceva pământ în împrejurimile Werstului, nu-i displăcea  tatălui,  şi cum era arătos  şi  ţanţoş, nu-i displăcea,  deloc, nici fetei, pe care n-ar fi fost bine să te încumeţi  să i-o iei, ba, nici măcar, să o priveşti mai de aproape.  Dealtfel, nimeni nu se gândea la aşa ceva.

Căsătoria lui Nicu Deac cu Mioriţa Colţ urma să aibă loc peste vreo cincisprezece zile, spre mijlocul  lunii viitoare, cu care prilej avea să fie în sat mare  sărbătoare. Jupanul Colţ avea să facă totuşi aşa cum  se cuvine. Nu era zgârcit. Dacă îi plăcea să câştige  bani, nu se codea să-i cheltuie când se ivea ocazia.  Apoi, odată încheiată ceremonia, Nicu Deac avea să-şi  stabilească domiciliul în casa familiei care i-ar fi  revenit după moartea socrului său, şi, atunci când îl  va simţi lângă ea, Mioriţei poate că nu i se va mai face  frică, în timpul nopţilor nesfârşite de iarnă, auzind  scârţâitul unei uşi, sau trosnetul unei mobile, că va  vedea ivindu-se cine  ştie ce fantomă, scăpată din  legendele ei favorite.

Pentru a completa lista notabilităţilor din Vereşti,  se cuvine să cităm încă două,  şi nu mai puţin  importante, dascălul şi doctorul.

Dascălul Homrod era un bărbat pântecos, cu  ochelari, cincizeci  şi cinci de ani, strângând mereu  între dinţi muştiucul pipei sale încovoiate din porţelan,  părul rar şi ciufulit pe o ţeastă teşită, faţa spână, cu  un tic al obrazului stâng. Principala lui preocupare era  să cioplească penele elevilor, cărora le era oprită cu  străşnicie folosirea peniţelor, din principiu. Şi cum le mai alungea capetele cu vechiul lui briceag bine  ascuţit! Cu câtă precizie dădea, făcând cu ochiul,  lovitura finală, retezând vârful în primul rând, un scris  frumos; către acest deziderat se concentrau toate  eforturile sale, spre asta trebuia să-şi călăuzească elevii, un dascăl preocupat să-şi împlinească menirea.  Instrucţiunea venea abia după aceea ― şi se ştie ce  preda dascălul Homrod  şi ce învăţau generaţiile de  băieţi şi fete pe băncile şcolii sale.

Iar acum, e rândul doctorului Patak{27}.

Cum aşa, Werstul avea un doctor,  şi mai credea  încă în supranatural? Da, dar este necesar să ne  lămurim în privinţa atribuţiilor doctorului Patak, aşa  cum am făcut atunci când a fost vorba de cele ale  judecătorului Colţ.

Patak, mic şi îndesat, cu burta ieşită în afară, în  vârstă de patruzeci şi cinci de ani, avea mare succes în  practica medicinei la Werst  şi în împrejurimi. Cu  aplombul lui imperturbabil, cu limbuţă lui ameţitoare,  inspira tot atâta încredere cât şi ciobanul Frik, ceea ce  nu era puţin lucru. Dădea consultaţii plătite şi vindea  leacuri, dar atât de inofensive, încât nu agrava  suferinţele (mai mult închipuite) ale pacienţilor săi, un  soi de copii plângăcioşi, care s-ar fi curmat şi de la  sine. Dealtfel, oamenii sunt sănătoşi prin părţile  acelea; aerul este de primă calitate, molimele  necunoscute  şi, dacă se moare, asta se întâmplă

pentru că până la urmă, tot mori, chiar şi în acest colţ de lume fericit al Transilvaniei. În ceea ce-l priveşte pe  doctorul Patak ― da, i se spunea doctor! ― deşi era  acceptat ca atare, nu avea nici un fel de pregătire, nici  în ceea ce priveşte medicina, nici în ceea ce priveşte  farmacia, nici în nimic.