Castelul din Carpati Read Online

Veneticii aceştia preiau  graiul locurilor din zonele în care se aciuiesc, aşa cum  le îmbrăţişează şi religia. Cei din Werst alcătuiesc un  soi de mic clan, sub autoritatea unui „voievod”{22}, cu  colibele lor, „barăci”{23} cu acoperişurile ascuţite, cu  puzderia lor de puradei, mult diferiţi, prin moravurile  şi constanţa existenţei lor, de cei de acelaşi neam, cu  cei care hălăduiesc prin Europa.

Au aderat chiar  şi la ritul ortodox, conformându-se  chiar  şi religiei creştinilor, în mijlocul cărora s-au  aşezat. Într-adevăr, Werst are drept căpetenie  religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care are în grijă cele două sate, aflate la doar o jumătate de milă unul  de celălalt.

Civilizaţia e ca aerul, sau ca apa. Pretutindeni unde  află un loc de trecere ― fie şi o fisură ― se strecoară şi  modifică modul de existenţă împământenit în acea  regiune. Dealtfel, s-o spunem deschis, în această zonă meridională a Carpaţilor, nu se produsese, încă, nici o  fisură. De vreme ce Elisée Reclus a putut spune despre  Vulcan că „este ultimul post al civilizaţiei de pe Valea  Jiului Valah”, nu e de mirare că Werst este unul dintre  cele mai înapoiate sate din comitatul Cluj. Cum ar  putea fi altfel în aceste locuri, unde fiecare se naşte,  creşte şi moare, fără să le părăsească niciodată?

Şi totuşi, ni se poate atrage atenţia, nu există un  dascăl  şi un judecător la Werst? Da, fără nici o  îndoială. Dar învăţătorul Homrod nu este în stare să-i  înveţe pe copii decât ceea ce ştie, adică să citească un  pic, să scrie un pic, să socotească un pic. Cunoştinţele  dobândite nu-i îngăduie mai mult. În materie de  ştiinţă, istorie, geografie, literatură, mai mult decât  cântecele populare şi legendele din partea locului, nu  ştie. În această privinţă, memoria îl slujeşte din  belşug. Este foarte tare în ceea ce priveşte tărâmul  fantastic şi cei câţiva şcolari din sat, profită din plin de  lecţiile sale.

Cât despre judecător, se cuvine să ne lămurim  asupra naturii atribuţiilor celui mai de seamă demnitar din Vereşti.

Birăul, jupanul Colţ, era un omuleţ la cincizeci şi  cinci-şaizeci de ani, cu părul tuns scurt şi începând să încărunţească, mustaţa încă neagrăşi ochii mai  degrabă blânzi, decât ageri. Voinic ca mai toţi  muntenii, purta pe cap o pălărie mare de fetru, peste  pântec cingătoare lată cu pafta împodobită cu desene,  vesta fără mâneci îi acoperea bustul, pantalonii erau  scurţi şi largi, revărsându-se peste cizmele înalte, de  piele. Mai degrabă primar, decât judecător, deşi  funcţia sa îl obliga să intervină în multiplele divergenţe  „de la vecin la vecin” se îndeletnicea mai cu seamă cu  administrarea autoritară a satului, nu fără să-şi bage  şi el degetele în borcanul cu miere. Într-adevăr, toate  tranzacţiile, fie ele vânzări sau cumpărări, erau supuse  unei taxe în folosul lui ― fără să mai vorbim despre  taxa de trecere pe care străinii, călători ori negustori,  se grăbeau să o verse în buzunarul său.

Slujba asta bănoasă îi adusese jupanului Colţ o  oarecare îndestulare. Dacă majoritatea  ţăranilor din  comitat sunt măcinaţi de camătă, care nu va întârzia  să facă din împrumutătorii pe gaj, evreii, adevăraţii  proprietari ai pământului, birăul  ştiuse să scape de  rapacitatea acestora. Bunurile lui, scutite de ipoteci,  nu erau împovărate de nici o datorie. Mai degrabă ar fi  dat, decât să ia cu împrumut, fără să-i jupoaie pe cei  nevoiaşi. Stăpânea mai mult izlazurile, imaşurile bune  pentru turmele lui, terenuri cultivate destul de bine  întreţinute, deşi era refractar faţă de metodele  avansate, vii, care-i gâdilau orgoliul când se plimba dea lungul butucilor încărcaţi cu struguri, a căror recoltă îi aducea bani frumoşi ― cu excepţia acelei părţi, deloc  neînsemnate, alocate consumului său propriu.

Este de la sine înţeles că locuinţa jupanului Colţ e  cea mai frumoasă casă din sat, în unghi cu terasa care  străbate lunga uliţă suitoare. O casă de piatră, daţi-mi  voie, cu faţa întoarsă către grădină, cu uşa de la  intrare între a treia  şi a patra fereastră, cu horbota de  verdeaţă care tiveşte streaşină cu crenguţele ei dese,  cu cei doi fagi înalţi, ale căror ramuri se desfac  deasupra acoperişului de stuf. În spate, o grădină pe  cinste îşi aliniază răsadurile de legume ca pe o tablă de  şah, iar  şirurile de arbori fructiferi din livadă se  revarsă pe talazul trecătorii. Încăperile din interiorul  casei, foarte curate, îţi încântă ochiul în unele se  mănâncă, iar în altele se doarme, cu mobilele lor în  culori tari, mese, paturi, bănci, scaune fără spetează,  poliţe pe care strălucesc oale  şi talgere, cu bârnele  groase brăzdând tavanele, de care sunt atârnate vase  împodobite cu panglici şi stofe viu colorate, cu lăzile  grele acoperite cu velniţe  şi cergi care slujesc drept  scrinuri  şi dulapuri; apoi, pe pereţii albi, portretele  bogat ornamentate ale patrioţilor români ― între alţii,  popularul erou al secolului al XV-lea, Iancu de  Hunedoara.

Iată o locuinţă încântătoare, care ar fi fost prea  mare pentru un om singur. Dar jupanul Colţ nu era  singur.