Castelul din Carpati Read Online

Dar, oricare ar fi fost statutul său politic, a rămas  sălaşul mai multor seminţii, care au trăit alături fără să se contopească: valahii sau românii, ungurii,  ţiganii, secuii şi, de asemenea, saxonii pe care timpul  şi împrejurările aveau să-i „maghiarizeze” în cele din  urmă, în folosul unităţii transilvane. Cărui tip îi  aparţinea Frik? Era un urmaş degenerat al vechilor  daci? Era dificil să te pronunţi, văzându-i părul vâlvoi,  faţa mânjită, barba zbârlită, sprâncenele groase ca  două perii cu ţepi roşiatici, ochii albastru-verzui, ale  căror colţuri umede erau acoperite de cataractă. Arată de cel puţin şaizeci şi cinci de ani, dar e înalt, uscat,  drept sub cojocul gălbui mai puţin blănos decât  pieptul lui; un pictor nu s-ar da deloc în lături să-i  schiţeze silueta când, purtând pe cap o pălărie  împletită din fibre vegetale, un adevărat  şomoiog de  paie, se reazemă de bâta lui încovoiată, la fel de  nemişcat ca o stâncă.

În clipa în care fascicolul de raze pătrunse prin  spărtura dinspre vest, Frik se întoarse; apoi, îşi puse  mâna pe jumătate strânsă în dreptul ochilor, aşa cum  şi-ar fi pus-o în dreptul gurii, ca să fie auzit până departe, şi privi foarte atent.

În geana de lumină a zării, la o milă bună mai  încolo, se profila conturul unui castel. Castelul acesta  vechi se înălţa pe creasta singuratică a defileului  Vulcan, partea superioară a unui podiş numit podişul  Orgall. Sub razele strălucitoare de lumină, arhitectura  sa se desluşea limpede, claritate proprie imaginilor  stereoscopice.

Totuşi, trebuia ca păstorul să aibă ochii foarte ageri  ca să poată distinge vreun amănunt, în acea pată îndepărtată. Brusc, iată-l că strigă, clătinând din cap:

― Castel Vechi! Castel Vechi!... În zadar te umfli în  pene, aşezat pe temelia ta!... Încă trei ani şi vei înceta  să mai exişti, de vreme ce fagul tău mai are doar trei  crengi.

Fagul acesta, sădit la marginea unuia dintre  bastioanele cetăţii, se aplica pe fondul întunecat al  cerului, ca o fâşie subţire de hârtie decupată şi de-abia  dacă ar fi fost vizibil pentru oricine altcineva, de la  acea distanţă. În ceea ce priveşte explicaţia cuvintelor  ciobanului, datorate unei legende legate de castel,  aceasta va fi dată la vremea ei.

― Da, repetă el, trei crengi... Ieri erau patru, dar  azi-noapte, a patra s-a frânt... A rămas doar ciotul...  Nu mai număr doar trei... Doar trei, castel vechi... doar  trei!.

Când începi să te gândeşti la un păstor ca la  o  făptură idealizată, imaginaţia face cu plăcere din el un  visător şi un contemplativ; stă la taclale cu planetele,  discută cu stelele; descifrează bolta înstelată. De fapt,  este o brută ignorantă şi lipsită de inteligenţă. Cu toate  acestea, credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit  cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor  şi  animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde  prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Nu ajunge, oare, să facă pământurile neroditoare, presărând peste ele pietre  fermecate,  şi oile sterpe, doar privindu-le cu ochiul  stâng? Superstiţiile acestea vin din toate timpurile şi  de pe toate meleagurile. Chiar  şi în cătunele mai  civilizate nu treci pe lângă un cioban fără să-i adresezi  câteva cuvinte amicale dându-i bineţe cu înţeles,  salutându-l cu apelativul de „păstor”, la care  ţine  foarte mult. O pălărie ridicată îţi îngăduie să scapi de  piaza rea, iar pe drumurile Transilvaniei, ca  pretutindeni, dealtfel, nimeni nu se gândeşte să facă economie în această privinţă.

Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări  fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii  şi  vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de  lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de  pe alte meleaguri, în ziua de 29 februarie, călare pe  roţile morilor, vorbind cu lupii, sau visând la stele.

Frik lăsa lumea să vorbească, trăgând folos din  asta. Vindea farmece şi contra-farmece. Dar,  observaţie care se impune, era, el însuşi, la fel de  credul ca şi clientela sa, şi, dacă nu avea încredere în  propriile lui vrăji, cel puţin, dădea ascultare legendelor  care circulau prin ţinut.

Nu era, deci, deloc, de mirare că făcuse acea  prezicere în legătură cu apropiata dispariţie a vechiului  castel,  şi că se grăbea să ducă vestea la Werst, de  vreme ce fagul care-l străjuia mai rămăsese cu doar  trei ramuri.