După ce îşi adună turma, răcnind din răsputeri  printr-un soi de ţeavă de lemn alb, Frik o porni înapoi,  spre sat. Câinii, doi grifoni, îl urmau, hărţuind oile,  erau corciţi, răi şi fioroşi şi păreau gata, mai degrabă,  să sfâşie animalele, decât să le păzească. Turma  cuprindea o sută de berbeci şi de oi, dintre care vreo  douăzeci de miei, care nu aveau încă un an, restul  având între trei şi patru, sau între patru şi şase.

Turma îi aparţinea judecătorului din Werst; birăul  Colţ, căruia îi revenea o mare parte din profit şi care îl  aprecia foarte mult pe ciobanul lui, Frik, cunoscându-i  dibăcia cu care tundea oile şi priceperea de a le îngriji,  când se îmbolnăveau de gălbează, pietin, rabuz şi alte  afecţiuni de origine pecuară.

Ovinele mergeau strâns, animalele cu talangă şi,  lângă ele, oile birane, făcând să le sune clopoţeii, în  mijlocul behăiturilor.

La ieşirea din păşune, Frik o apucă pe o potecă largă, mărginită de lanuri întinse. Grâul înalt, cu spice  minunate, unduia în bătaia vântului, iar, puţin mai  încolo, se întindeau câteva plantaţii de „cucuruz”,  porumbul din partea locului. Drumul ducea la liziera  unei păduri de pini şi brazi, la adăpostul cărora era  umbrăşi răcoare. Mai jos, Jiul îşi plimba apele  scânteietoare sub care se zărea prundişul de pe fund,  purtând la vale buştenii de la joagărele din amonte.

Câinii şi oile se opriră pe malul drept al fluviului şi  începură să bea cu lăcomie, făcând să freamăte  stufărişurile încâlcite din jur.

Werst era doar la trei aruncături de băţ, dincolo de  un sălciniş des, alcătuit din copaci adevăraţi, şi nu din  acei arbori exploataţi, piperniciţi, care se înalţă doar  cu câteva picioare deasupra rădăcinilor lor. Sălcinişul  mergea până spre colinele din defileul Vulcan, unde se  află satul cu acelaşi nume, întinzându-se pe versantul  meridional al masivului Pleşa.

Împrejurimile erau pustii la ceasul acela. Oamenii  se întorc de la câmp doar la căderea nopţii şi Frik nu  avusese, pe drum, cui să dea bineţe, aşa cum se cade.  După ce turma lui îşi potoli setea, se pregăti să se  îndrepte spre vale, când la cotul Jiului, la cam  cincizeci de paşi în aval, apăru un om.

― Ei, prietene! strigă el către cioban.

Era unul dintre acei obişnuiţi în zilele de târg, în  orice localitate din comitat. Te împiedici de ei prin  oraşe, prin cătune, până şi prin cele mai mărunte  aşezări. Nu e nici o greutate să te înţelegi cu ei,  vorbesc în toate limbile pământului. Cel de acum era  italian, saxon, ori valah? Nimeni n-ar fi putut spune;  dar era evreu, evreu polonez, înalt, slab, nas coroiat,  barbă în formă ascuţită, frunte bombată, ochi foarte  vii.

Negustorul acesta ambulant vindea ocheane,  barometre,  şi ceasuri mici. Adică tot ceea ce nu  încăpuse în geanta pântecoasă care-i atârna, prinsă în  curele groase  şi trainice, pe umăr, iar la gât  şi la  cingătoare îi spânzura o adevărată prăvălie  umblătoare.

Pesemne că evreul acesta era pătruns de respectul  şi de teama binecuvântată pe care le inspiră ciobanii.  Aşa că îl salută pe Frik, făcându-i semn cu mâna.  Apoi, în limba română, formată din română şi slavă, îi  zise, cu accent străin:

― Îţi merse după pofta inimii, prietene?

― Da... aşa cum e vremea, răspunse Frik.

― Atunci, azi îţi merge bine, căci e bine.

― Iar mâine îmi va merge rău, căci va ploua.

― Va ploua? strigă negustorul ambulant. Plouă,  aşadar, fără să fie pic de nor pe aici?

― Norii se vor aduna la noapte... de acolo... dinspre  partea rea a munţilor.

― După ce vezi asta?

― După lâna oilor mele, aspră şi uscată, ca o piele  tăbăcită.