Cavalerii teutoni Read Online

Cavalerii teutoni - vol 1

Cavalerii teutoni

Vol I

Henryk Sienkiewicz

Cartea Întâi

Capitolul I

La Tyniec, în hanul „LA BOURUL SĂLBATIC", ce aparţinea abaţiei{1}, şedeau câţiva oameni şi ascultau vorbele unui oştean umblat prin lume, care venind din locuri îndepărtate, le povestea despre întâmplările de care avusese parte în război şi în timpul călătoriei.

Era un om bărbos, în puterea vârstei, lat în umeri, aproape un uriaş, dar arăta slăbit; purta părul strâns într-o plasă împodobită cu mărgele şi era îmbrăcat într-o scurtă din piele cu dungi adâncite de platoşă, încinsă într-un brâu cu multe catarame de aramă; la cingătoare, un cuţit într-o teacă de corn, iar la şold, un paloş scurt de călătorie.

La masă, alături de el, şedea un flăcăiandru cu părul lung şi privirea veselă, tovarăşul sau poate scutierul lui, se vede, îmbrăcat şi el ca un călător într-o scurtă de piele cu urmele armurii. Ceilalţi comeseni erau doi boiernaşi din împrejurimile Cracoviei şi trei orăşeni cu căciuli roşii îndoite, ale căror moţuri subţiri atârnau peste umăr până la coate.

Hangiul neamţ, într-o glugă cu gulerul tăiat în colţuri, le turna bere dintr-o oală în ulcelele de argilă şi asculta cu interes întâmplările din război.

Şi mai interesaţi se arătau totuşi orăşenii. În acele vremuri, ura care despărţea oraşul în timpul domniei lui Łokietek{2} de boiernaşii cavaleri, se stinsese în mare măsură, dar târgoveţii îşi ţineau capul mai sus decât în veacurile de mai târziu. Erau încă preţuiţi pentru dărnicia lor ad concessionem pecuniarum{3}; de aceea se întâmpla nu o dată să vezi prin hanuri negustori bând laolaltă cu şlahticii{4}. Erau priviţi chiar cu îngăduinţă, deoarece, ca nişte oameni care dispuneau întotdeauna de bani, plăteau de obicei şi datoriile celor cu blazon.

Aşadar, şedeau acum şi tăifăsuiau, făcându-i semn din ochi din când în când hangiului să umple ulcelele.

― D-apăi, nobile cavaler, Domnia Ta ai colindat o bună parte din lume, rosti unul dintre negustori.

― Nu prea mulţi dintre cei care se îndreaptă acum din toate părţile spre Cracovia au văzut atâta, răspunse nou-sositul.

― Şi nu sunt puţini cei care se vor aduna aici, continuă negustorul. E sărbătoare însemnată şi un mare noroc pentru Regat! Se vorbeşte, şi asta-i sigur, că regele a poruncit să-i trimită reginei un pat de brocart cusut cu perle şi un baldachin la fel. O să fie serbări şi alergări în arene cum nu s-au mai pomenit.

― Cumetre Gamroth, nu-l mai întrerupe pe cavaler, îl dojeni al doilea negustor.

― Nu-l întrerup eu, cumetre Eyertreter, dar socotesc că şi el s-ar bucura să ştie ce vorbeşte lumea, pentru că sunt sigur că şi el se duce la Cracovia. Şi aşa, astăzi tot n-o să ne întoarcem în oraş, fiindcă vom găsi porţile închise, iar gângăniile care se înmulţesc prin zdrenţe n-o să ne lase să dormim, aşa că avem timp pentru toate.

― Păi dacă Domnia Ta la o vorbă răspunzi cu douăzeci, îmbătrâneşti, cumetre Gamroth!

― Da, dar tot mai pot să car un balot de pânză umedă sub braţ.

― Cum de nu, unul prin care se vede ca prin sită.

Gâlceava le fu întreruptă de războinicul călător care îşi urmă vorba:

― Sigur că o să mă opresc la Cracovia, fiindcă am auzit despre întreceri şi voi fi bucuros    să-mi încerc puterile în arenă. Şi nepotul meu de asemenea, deşi e tânăr şi nu i-a crescut mustaţa, a doborât nu puţine platoşe.

Ascultătorii îşi întorseseră privirile spre flăcăiandrul care zâmbi vesel şi aranjându-şi cu amândouă mâinile părul după urechi, duse ulcica cu bere la gură.

Iar cavalerul vârstnic adăugă:

― În sfârşit, chiar dacă am vrea să ne întoarcem, nu mai avem unde.

― Cum aşa? întrebă unul dintre şlahtici. De unde sunteţi şi care vă sunt numele?

― Numele meu este Maćko de Bogdaniec, iar pe băieţandrul acesta, feciorul fratelui meu, îl cheamă Zbyszko. Blazonul nostru este Potcoava Tocită, iar deviza Grindină.

― Şi unde se află aşezarea Domniilor Voastre?

― Ei, Domnia Ta, întreabă-mă mai bine unde a fost, fiindcă acum nu mai este. Ehei, aşezarea noastră a fost făcută scrum încă de pe vreme gâlcevii dintre familiile Grzymala şi Nałęcz, aşa că a mai rămas doar casa veche; ne-au luat tot, iar slujitorii au fugit. Pământul s-a pustiit, fiindcă şi ţăranii din vecinătate au fugit în adâncul pădurii. Împreună cu fratele meu, tatăl băiatului ăstuia, ne-am refăcut, dar în anul următor ne-a pedepsit furia apelor. După aceea, fratele meu a murit şi atunci am rămas singur cu orfanul ăsta. Mi-am făcut socoteala şi mi-am zis: n-am să rămân aici! Şi tocmai în timpul acela, am auzit vorbindu-se de război şi că Jaśko de Oleśnica, pe care regele Władysław îl trimisese la Wilno după Mikołaj de Moskorzόw, caută degrabă oşteni în Polonia. Cunoscându-l, prin urmare, pe vrednicul abate, Janek de Tulcza, ruda noastră, i-am lăsat pământul în grijă, şi cu banii am cumpărat o armură, cai, pregătindu-mă pentru a pleca în război. Pe băiat, care împlinise doisprezece ani, l-am urcat pe un cal şi hai! la Jasiek de Oleśnica.

― Cu băiatul?

― Pe atunci, nu era nici măcar un băiat, dar avea foarte multă putere. La doisprezece ani, rezema arbaleta de pământ, o fixa cu trupul şi învârtea mânerul mai abitir ca englezii pe care i-am văzut lângă Wilno.

― Atât de puternic era?

― Îmi ducea coiful, iar când a împlinit treisprezece ani, şi pavăza.

― Se vede că duceaţi lipsă de lupte pe acolo.

― Din cauza lui Witold{5}. Prinţul stătea la cavalerii teutoni şi organiza în fiecare an expediţii asupra Wilnei. Veneau cu el diferite neamuri: nemţi, francezi, englezi, cei mai buni arcaşi, cehi, elveţieni şi burgunzi. Tăiau pădurile, construiau castele pe drum, trecând Lituania prin foc şi sabie, astfel că toţi locuitorii din acele părţi voiau să se bejenească şi să-şi caute alt loc, fie şi la marginea lumii, printre copiii lui Belial, numai să fie cât mai departe de nemţi.

― S-a auzit şi pe aici că lituanienii voiau să plece cu copiii şi soţiile în altă parte, dar noi      n-am crezut.

― Eu, însă, am văzut cu ochii mei. Ehei! Dacă nu erau Mikołaj de Moskorzόw, Jaśko de Oleśnica şi fără să mă laud, dacă n-am fi fost nici noi, Wilno n-ar mai fi existat.

― Cunoaştem. N-aţi predat fortăreaţa.

― Păi n-am predat-o. Ascultaţi cu luare-aminte ce vă spun eu, că sunt om cu experienţă şi ştiu ce-i războiul. Bătrânii aveau o vorbă: „Lituania este îndârjită" şi este adevărat! Luptă bine, dar nu se pot măsura la câmp deschis cu cavalerii. Când caii nemţilor se împotmolesc prin mlaştini sau când pădurea este deasă, e altceva.

― Nemţii sunt luptători buni! strigară orăşenii.

― Stau ca un zid om lângă om, acoperiţi de armuri de fier atât de bine, că aproape nici ochii nu-i vezi prin vizieră. Şi atacă asemenea unei lavine. Când dau năvală, lituanienii se spulberă ca nisipul, iar dacă nu se împrăştie, îi doboară şi-i calcă în picioare. Nu sunt numai nemţi printre ei, pentru că vin la ei din toate neamurile de pe lume să-i slujească pe cavalerii teutoni.