Şi ce viteji sunt! Nu odată, se apleacă un cavaler, coboară suliţa şi, înaintea bătăliei, se repede asupra întregii oştiri şi izbeşte ca un erete asupra stolului.

― O, Cristoase! exclamă Gamroth, care sunt cei mai buni dintre ei?

― Depinde la ce. La arbaletă, cel mai bun este englezul, care străpunge platoşa cu săgeata şi nimereşte porumbelul la o sută de paşi. Cehii sunt neîntrecuţi în mânuirea toporului. Nimeni nu loveşte mai bine ca neamţul cu paloşul cu două mâini. Elveţianul preferă să spargă coifurile cu îmblăciul de fier, dar cei mai mari luptători sunt cei care vin din Franţa. Un astfel de războinic se bate şi călare şi pe jos în timp ce-ţi spune vorbe grozave, pe care n-ai cum să le înţelegi, fiindcă limba lor seamănă cu ciocnirea unor străchini de cositor, deşi poporul este credincios. Ne reproşau prin nemţi că-i apărăm pe păgâni şi pe sarazini împotriva crucii şi promiteau că vor dovedi dreptatea prin dueluri cavalereşti. O asemenea judecată a lui Dumnezeu va avea loc între patru cavaleri de-ai lor şi patru de-ai noştri la curtea lui Wacław, regele Romei şi Boemiei.

Aici, o curiozitate şi mai mare puse stăpânire pe şlahtici şi neguţători, aşa că mai   că-şi întinseră grumazurile pe deasupra ulcelelor spre Maćko de Bogdaniec şi începură să-l întrebe:

― Şi care sunt dintr-ai noştri? Spune mai repede, Domnia-Ta!

Maćko ridică stacana la gură, bău şi răspunse:

― Ei, nu vă temeţi pentru ei. Este Jan de Włoszczowa, castelanul de Dobrzyn, Mikołaj de Waszmuntów, este Jaśko de Zdawków şi Jarosz de Czechów, toţi luptători de soi şi tari de vârtute. Nu este o noutate pentru ei să se bată cu suliţele, paloşele sau cu topoarele. Ochii oamenilor vor avea la ce privi şi urechile ce auzi, deoarece, cum v-am spus, francezului nu-i tace gura nici când îi pui piciorul pe beregată. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce, ai noştri îi omoară, iar ceilalţi trăncănesc.

― Se vor bucura de faimă, numai Dumnezeu să-i binecuvânteze, rosti unul dintre şlahtici.

― Şi Sfântul Stanisław! adăugă celălalt.

După care se întoarse spre Maćko şi urmă cu întrebările:

― Hai, spune mai departe! I-ai lăudat pe nemţi şi pe alţi cavaleri că sunt viteji şi i-au înfrânt uşor pe lituanieni. Dar cu Domniile Noastre le-a fost mai lesne? Erau bucuroşi să vă înfrunte? Dumnezeu cum a hotărât? Laudă-i şi pe ai noştri!

Dar se vede că Maćko de Bogdaniec nu era un lăudăros, fiindcă răspunse cu modestie:

― Cei care veniseră de curând din ţâri îndepărtate porneau cu curaj asupra noastră, dar după ce îşi încercau norocul o dată, de două ori, nu se mai arătau atât de dornici. Căci poporul nostru este îndârjit, iar această dârzenie ne-a fost reproşată adesea: „Dispreţuiţi moartea, ni se spune, dar îi ajutaţi pe sarazini şi de aceea veţi fi blestemaţi!" Dar înverşunarea noastră a crescut, fiindcă nu-i adevărat! Regele şi regina{6} au botezat Lituania şi oricine îl recunoaşte pe Cristos, deşi nu fiecare ştie. Se mai ştie şi că Stăpânul nostru Milostiv, atunci când în catedrala din Płock l-au prăbuşit pe diavol în pulbere, i-a poruncit să aprindă un muc de lumânare, aşa că preoţii au fost nevoiţi să-i spună că aşa ceva nu se cuvine. Ca să nu mai vorbim de omul de rând. Nu sunt puţini cei care-şi spun: „Prinţul mi-a poruncit să mă botez, m-am botezat, mi-a poruncit să mă închin lui Cristos, mă închin, dar ce rost are să mă zgârcesc la o bucăţică de brânză pentru vechii diavoli păgâni, să nu le dăruiesc o ridiche coaptă sau să nu le torn puţină spumă de bere. Dacă n-am să fac asta, o să-mi moară caii şi o să-mi slăbească vacile şi vor da lapte amestecat cu sânge, ori n-o să mai pot strânge recolta! Ei, însă, fac asta din neştiinţă sau de teama diavolilor. Cândva, acestor diavoli le mergea bine. Îşi aveau crângurile lor, adăposturi arătoase, cai de călărie şi primeau şi zeciuială. Iar acum, crângurile au fost tăiate, n-au ce mânca - clopotele bat prin oraşe, aşa că îmbârligaţii ăştia s-au ascuns în bungetul pădurilor şi urlă după vremurile bune. Când lituanianul se duce la pădure, de prin brazi îl trag de cojoc şi-i cer: „Dă-mi!" Unii mai dau, dar sunt şi ţărani îndrăzneţi care nu vor să dea nimic, ba îi mai şi prind. Unul a turnat boabe de mazăre prăjită într-un burduf din piele de bou şi de îndată a prins treisprezece diavoli. A astupat gura burdufului cu un băţ de scoruşă şi s-a dus să-i vândă călugărilor franciscani de la Wilno, care i-au dat cu plăcere douăzeci de parale, ca să-i nimicească pe vrăjmaşii numelui lui Cristos. Eu însumi am văzut acel burduf din care ieşea o duhoare grozavă, pentru că aşa îşi arătau duhurile neruşinate spaima de apa sfinţită...

― Păi cine i-a numărat, ca să ştie că erau treisprezece? întrebă neguţătorul Gamroth.

― I-a numărat lituanianul care i-a văzut când au intrat. Se vedea şi după miros că sunt acolo şi nimeni nu se îmbulzea să destupe burduful.

― Mare minune! se miră unul dintre şlahtici.

― Am văzut multe lucruri de mirare în viaţa mea, fiindcă n-am ce spune: oamenii sunt buni, dar la ei toate sunt ciudate. Poartă plete şi rareori câte un cneaz îşi face pârul bucle; trăiesc cu ridiche coaptă, preferând-o altor alimente, întrucât cred că asta le sporeşte bărbăţia. În casele lor, stau împreună cu vitele şi şerpii; nu au nici o măsură la băutură şi la mâncare.  N-au nici un respect pentru femeile măritate, dar fecioarele se bucură de mare consideraţie, socotind cu toţii că posedă puteri vrăjite: era destul ca o fetişcană să te maseze pe pântece cu pătlagină uscată, ca durerile să-ţi treacă numaidecât.

― N-are decât să te doară şi stomacul, dacă fetele sunt frumoase! se bucură cumătrul Eyertreter.

― Întrebaţi-l pe Zbyszko de asta, răspunse Maćko de Bogdaniec.

Iar Zbyszko izbucni într-un râs cu hohote, de se cutremura laviţa sub el.

― Sunt frumoase! spuse. Ce, Ryngałła era urâtă?

― Cine-i Ryngałła asta? Vreo păcătoasă pocăită? Hai, spune odată!

― Cum aşa, n-aţi auzit de Ryngałła? se miră Maćko.

― N-am auzit nimic.

― Bine, dar este sora prinţului Witold şi soţia lui Henryk, prinţul de Mazowsze.

― Nu mai spune! Care prinţ Henryk? Un prinţ de Mazowsze cu acest nume era elector de Płock, dar s-a prăpădit.

― Tocmai despre el este vorba. Trebuia să primească dispensă de la Roma, dar moartea i-a luat-o înainte, se pare că nu l-a bucurat prea mult pe Dumnezeu cu faptele lui.