Nu s-a mai pomenit diavol cu Mătăuz, dar cred că toţi ne vom bucura de această mângâiere...

― Întâi o să te stropesc pe tine. Aduceţi vin şi să trăiască dragostea dintre creştini!

― Dintre creştinii adevăraţi! repetă apăsat Kuno Lichtenstein.

― Cum adică? strigă, ridicând pocalul, Wysz, episcopul de Cracovia. Oare Domnia Ta nu te afli într-un regat creştinat de veacuri, bisericile de aici nu sunt mai vechi decât cele de la Malborg?

― Nu ştiu, răspunse teutonul.

Regele era deosebit de sensibil când venea vorba de creştinism. Avu impresia că oaspetele face aluzie la el, aşa că obrajii ieşiţi în afară i se acoperiră numaidecât de pete negre şi ochii începură să-i fulgere.

― Ce vrei să spui? întrebă cu glasul îngroşat. Eu nu sunt un rege creştin?

― Regatul se socoteşte creştin, răspunse teutonul cu răceală, dar obiceiurile sunt păgâne...

La acestea, se ridicară ameninţători cavalerii: Marcin de Wrocinowice, cu blazonul Jumătate de capră, Florian de Korytnica, Bartosz de Wodzinek, Domarat de Kobylany, Powała de Taczew, Paszko Złodziej de Biskupice, Zyndram de Maszkowice, Jaksa de Targowisko, Krzon de Koziegłowy, Zygmunt de Bobowa şi Staszko de Charbiwowice, vestiţi şi învingători în multe bătălii, în multe turniruri şi îmbujoraţi de mânie ori palizi, şi scrâşnind din dinţi, începură să strige cu toţii:

― Păcat că este oaspete şi nu poate fi provocat la duel!

Iar Zawisza Czarny, Sulima, cel mai faimos model dintre toţi cavalerii, îşi întoarse fruntea încruntată către Lichtenstein şi rosti:

― Nu te mai recunosc, Kuno. Cum poţi, fiind cavaler, să faci de ruşine un popor minunat, când ştii că, în calitate de sol, nu te ameninţă nici o primejdie?

Dar Kuno îi susţinu liniştit privirea ameninţătoare şi-i răspunse apăsat şi rar:

― Ordinul nostru, înainte de a veni în Prusia, a luptat în Palestina, dar acolo până şi sarazinii îşi respectau solii. Numai voi nu-i respectaţi şi de aceea am spus că aveţi obiceiuri păgâne.

La acestea, larma crescu şi mai mult. În jurul mesei, răsunară iar strigătele: „Nenorocire, ce păcat!"

Dar se liniştiră când regele, pe obrazul căruia se vedea mânia, bătu de câteva ori din palme după un obicei din Lituania. Atunci, se ridică bătrânul Jaśko Topor de Tęczyn, castelanul Cracoviei, un bătrân serios care stârnea spaima prin măreţia rangului său, şi grăi:

― Nobile cavaler de Lichtenstein, dacă ai avut parte de vreo jignire ca sol, spune, şi vinovatul va fi pedepsit cu asprime după cum merită.

― Aşa ceva nu mi s-ar mai fi întâmplat în nici o ţară creştină, răspunse Kuno. Ieri, pe drumul spre Tyniec s-a năpustit asupra mea unul dintre cavalerii voştri şi, deşi îi era uşor să mă recunoască după crucea de pe mantie cine sunt, a vrut să-mi ia viaţa.

Auzind aceste cuvinte, Zbyszko se făcu palid şi privi fără să vrea la regele, a cărui faţă era de-a dreptul înfricoşătoare. Jaśko de Tęczyn rămase mirat şi întrebă:

― S-ar putea întâmpla una ca asta?

― Întrebaţi-l pe cavalerul de Taczew care a fost martor.

Toţi ochii se îndreptară spre Powała, care stătu o clipă năucit, după care răspunse:

― Aşa este!...

Auzind acestea, cavalerii începură să strige: „Ruşine! ruşine! De l-ar înghiţi pământul pe unul ca ăsta!" Şi de ruşine, unii îşi izbeau pulpele şi pieptul cu pumnii, alţii răsuceau talerele de cositor de pe masă, neştiind ce să mai facă.

― De ce nu l-ai ucis? tună regele.

― Pentru că el aparţine judecăţii, lămuri Powała.

― L-aţi încătuşat? întrebă castelanul Topor de Tęczyn.

― Nu, fiindcă a jurat pe onoarea de cavaler că se va prezenta la cea dintâi chemare.

― N-o va face! se împotrivi sarcastic Kuno, ridicându-şi fruntea.

Deodată, un glas tânăr spuse cu tristeţe din spatele teutonului:

― Doamne fereşte să vreau mai degrabă ruşinea decât moartea, strigă. Eu sunt vinovatul: Zbyszko de Bogdaniec.

După aceste cuvinte, cavalerii se repeziră la nefericitul Zbyszko, dar se opriră la un semn al regelui, care, ridicându-se cu ochii scăpărând, începu să strige cu glasul înăbuşit de mânie, asemenea duruitului făcut de un car pe pietrele caldarâmului:

― Să i se taie capul! Să i se taie capul! Cavalerul teuton n-are decât să-l trimită marelui maestru la Malborg!

Apoi răcni la tânărul cneaz lituanian, fiul înlocuitorului căpeteniei de Smolensk.

― Pune mâna pe el, Jamont!

Înspăimântat de mânia regelui, Jamont îşi puse mâinile tremurătoare pe umerii lui Zbyszko care, întorcându-şi spre el faţa palidă, îl linişti:

― Nu vreau să fug...

Dar castelanul cu barba colilie, Tópor de Tęczyn, ridică mâna în semn că vrea să vorbească, iar când se făcu linişte, spuse:

― Milostive rege! Fie ca acest comtur să se convingă că nu înflăcărarea Măriei Tale, ci legile noastre pedepsesc cu moartea încercarea de a vătăma un sol. Altminteri, ar putea bănui că în acest Regat nu există legi creştineşti. Eu însumi voi conduce judecarea vinovatului!

Vorbele din urmă le pronunţă cu glasul ridicat şi se vede că nici nu-i trecea prin minte că vocea lui nu va fi ascultată, de aceea îi făcu semn lui Jamont:

― Să fie închis în turn! Iar Domnia Ta, Powała de Taczew, vei fi martor.

― O să vă povestesc întreaga vină a acestui copilandru, pe care nu şi-ar fi îngăduit-o nici un bărbat cu scaun la cap dintre noi, răspunse Powała, uitându-se posomorât la Lichtenstein.

― Vorbeşte cu dreptate! repetară îndată ceilalţi, e încă un flăcăiandru, de ce dar să fim ruşinaţi cu toţii din pricina lui?

Urmă un moment de tăcere şi de priviri mohorâte către teuton, iar în acest timp, Jamont îl duse pe Zbyszko pentru a-l da pe mâna arcaşilor care se aflau în curtea castelului. În inima lui tânără, îi era milă de prizonier, milă pe care o sporea şi ura lui înnăscută faţă de nemţi. Dar ca lituanian, învăţat să îndeplinească orbeşte voinţa marelui prinţ şi înfricoşat el însuşi de mânia regelui, începu să-l îndemne pe tânărul cavaler cu bunăvoinţă:

― Ştii ce te-aş sfătui eu? ar fi mai bine să te spânzuri de la început. Regele s-a înfuriat şi tot îţi vor tăia capul. De ce să nu-l înveseleşti? Spânzură-te, prietene, la noi există acest obicei.

Cu mintea aproape răvăşită de ruşine şi spaimă, Zbyszko păru că nu înţelege la început cuvintele micului prinţ, dar când le înţelese în cele din urmă, se opri apoi uimit locului:

― Ce tot vorbeşti?

― Da, puneţi ştreangul de gât! De ce să te mai judece. O să-l îmbunezi pe rege! repetă Jamont.

― N-ai decât să te spânzuri tu! se împotrivi tânărul cavaler. Cu toate că te-au botezat, ai rămas în piele de păgân şi nici măcar nu pricepi că pentru un creştin ar fi un mare păcat.

Cneazul ridică din umeri:

― Doar n-o faci de bunăvoie. Şi aşa, tot o să-ţi taie capul.

Lui Zbyszko îi trecu prin minte că pentru asemenea cuvinte s-ar cuveni să-l provoace pe boiernaş la luptă călare sau pe jos, cu paloşul sau cu baltagul, dar îşi înăbuşi acest gând, amintindu-şi că nu va mai avea vreme. Aşa că îşi plecă fruntea cu tristeţe şi se lăsă în tăcere pe mâinile căpeteniei arcaşilor de la castel.

În acest timp, în sală atenţia tuturor se îndreptă în altă parte. Danusia, văzând ce se petrece, se înspăimântă atât de tare la început, încât i se opri răsuflarea în piept. Feţişoara îi păli ca hârtia, ochişorii i se făcură rotunzi de frică şi se uita nemişcată la rege, ca o figurină de ceară în biserică. Dar când auzi, în sfârşit, că o să-i taie capul lui Zbyszko al ei, când îl luară şi-l scoaseră afară din încăpere, atunci o cuprinse o jale fără margini; gura şi sprâncenele începură să-i tremure; n-o ajutară la nimic nici spaima de rege, nici că-şi muşcă buzele cu dinţişorii şi izbucni dintr-odată în hohote de plâns, încât ochii tuturor se întoarseră spre ea, aşa că monarhul întrebă:

― Ce înseamnă asta?

― Măria Ta, răspunse prinţesa Anna. Ea este fiica lui Jurand de Spychów, căreia nefericitul de cavaler i-a jurat dragoste. I-a făgăduit să reteze trei panaşe din pene de păun de la coif, aşa că văzând un astfel de panaş la coiful acestui comtur, a crezut că i-a fost trimis de însuşi Dumnezeu. N-a făcut-o din răutate, stăpâne, ci doar din prostie, aşa că ai milă de el şi nu-l pedepsi, te implorăm în genunchi.

Spunând acestea, se ridică de pe scaun şi luând-o pe Danusia de mână, alergă cu ea la regele care, văzându-le, se trase un pas înapoi. Dar îngenuncheară amândouă înaintea lui şi Danusia, îmbrăţişându-i picioarele, începu să-l roage:

― Iartă-l pe Zbyszko, Măria Ta, iartă-l pe Zbyszko!

Şi din pricina emoţiei, dar şi de spaimă, îşi ascunse căpşorul bălai în faldurile veşmântului regal, sărutându-i genunchii şi tremurând ca frunza. Prinţesa Aleksandra Ziemowit îngenunche de cealaltă parte şi împreunându-şi mâinile, îl privea rugătoare pe regele pe chipul căruia se vedea o mare încurcătură.