Cavalerii teutoni Read Online

nu v-am trădat.

Deodată, în celălalt colţ al sălii răsună un glas: „Uite, jupâniţă!" şi tăcerea se aşternu dintr-odată. Oştenii se desfă- cură în amândouă părţile, pentru că, deşi nici unul dintre ei   n-o mai văzuse până atunci pe fiica lui Jurand, cei mai mulţi, din cauza că Danveld nu obişnuia să-şi dea în vileag faptele, nu ştiau nimic despre şederea ei la castel, totuşi, cei care ştiau, le putuseră spune celorlalţi despre frumuseţea ei.

Aşadar, toţi ochii se îndreptară cu mare curiozitate spre uşa prin care avea să apară.

Mai întâi, se arătă un scutier, urmat de slujitoarea călugăriţă, cunoscută de toţi, aceeaşi care venise la conacul din pădure, iar după ea, intră fata îmbrăcată în alb, cu părul desfăcut, legat pe frunte cu o panglică.

Şi deodată, în toată sala, bubui ca tunetul un hohot uriaş de râs. Jurand, care în primul moment se repezise spre fiica lui, se dădu deodată înapoi şi încremeni palid ca ceara, privind uluit la capul ascuţit, la buzele vinete şi la ochii rătăciţi ai unei fete pe care   i-o prezentau drept Danusia.

― Asta nu-i fiica mea! rosti cu glas temător.

― Nu-i fiica ta? se minună Danveld. Pe Sfântul Liboriusz din Padeborn! Fie că noi n-am scăpat-o din mâinile tâlharilor pe fiica ta, fie vreun vrăjitor a schimbat-o, pentru că alta nu se mai află la Szczytno.

Bătrânul Zygfryd, Rotgier şi Gottfryd se uitară unii la alţii, admirând iscusinţa lui Danveld, dar nici unul dintre ei nu mai avu timp să spună nimic, fiindcă Jurand începu să strige cu glas cumplit:

― Ba este la Szczytno! Am auzit-o cântând, am auzit glasul copilei mele!

La acestea, Danveld se întoarse către cei de faţă şi rosti calm şi apăsat:

― Vă iau martori pe toţi cei adunaţi aici, în special pe tine, Zygfryd de Insburk, şi pe voi, cuvioşi fraţi, Rotgier şi Gottfryd, că îmi respect cuvântul dat şi promisiunea făcută redându-i această fată, despre care tâlharii învinşi de noi spuneau că este fiica lui Jurand de Spychów. Dacă nu-i fiica lui, nu este vina noastră, ci mai degrabă voinţa lui Dumnezeu care a vrut în acest fel să-l dea pe Jurand în mâinile noastre.

Zygfryd şi cei doi fraţi mai tineri înclinară din cap în semn că aud şi la nevoie vor depune mărturie. După aceea, schimbară iarăşi priviri repezi între ei, pentru că asta era mai mult chiar decât se aşteptau: să-l prindă pe Jurand, să nu-i înapoieze fiica şi totuşi aparent să-şi ţină făgăduiala, cine-ar fi putut obţine mai mult!

Dar Jurand se aruncă în genunchi şi începu să-l conjure pe Danveld pe toate relicvele sfinte de la Malborg, apoi pe pulberea şi capetele părinţilor să-i dea înapoi copila adevărată şi să nu se poarte ca un înşelător şi trădător care-şi încalcă jurământul şi promisiunea. În glasul lui era atâta disperare şi adevăr, încât unii începură să ghicească viclenia, iar altora le trecu prin minte că poate într-adevăr vreun vrăjitor îi preschimbase înfăţişarea fetei.

― Dumnezeu îţi vede trădarea! strigă Jurand. Pe rănile Mântuitorului! pe ceasul morţii tale, redă-mi copila!

Şi ridicându-se din genunchi, înaintă adus de spate spre Danveld, ca şi când ar fi vrut să-i îmbrăţişeze picioarele, şi ochii aproape că-i străluceau de nebunie, iar glasul îi exprima pe rând durerea, teama, disperarea şi ameninţarea. Danveld, însă, auzind în faţa tuturor învinuirea de trădare şi înşelătorie, începu să pufnească pe nări, până când mânia i se răsfrânse pe faţă ca o flacără, aşa că, vrând să-i dea lovitura din urma nefericitului, se apropie şi el şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti printre dinţii încleştaţi.

― Dacă am să ţi-o înapoiez, atunci numai cu bastardul meu...

În aceeaşi clipă, Jurand mugi ca un taur: îl apucă pe Danveld cu amândouă mâinile şi îl ridică în sus. În sală, răsună un strigăt înfricoşător: „Cruţă-l!" după care trupul comturului se izbi cu o putere atât de năprasnică de podeaua de piatră, încât creierii din tidva spartă îi împroşcară pe Zygfryd şi Rotgier care se aflau mai aproape.

Jurand se repezi către peretele lateral, lângă care se aflau armele şi apucând un paloş mare pentru două mâini, se năpusti ca o furtună asupra nemţilor împietriţi de spaimă.

Erau toţi oamenii obişnuiţi cu bătăliile, măcelurile şi sângele, dar cu toate acestea, curajul le pierise cu totul, aşa că şi după aceea, când momentul de surpriză trecu, începură să se retragă şi să se împrăştie, cum se împrăştie turma de oi în faţa lupului care ucide cu fiecare muşcătură. Sala răsuna de strigăte înfricoşate, tropăit de picioare, zgomotul tacâmurilor răsturnate, ţipetele slujitorilor, mormăitul ursului care, smulgându-se din mâinile bufonului, încerca să ajungă la fereastra înaltă, de răcnetele războinicilor care cereau arme, scuturi, paloşe şi arbalete. În sfârşit, săbiile ieşiră din teacă şi câteva zeci de tăişuri se îndreptară spre Jurand, dar acesta, nemaiţinând seama de nimic, pe jumătate nebun, sări singur asupra lor şi începu o luptă sălbatică, nemaiauzită, asemănătoare mai degrabă cu un măcel decât cu o răfuială turbată. Tânărul şi impulsivul frate Gottfryd îi aţinu cel dintâi calea lui Jurand, dar acesta îi reteză cu fulgerul paloşului capul odată cu braţul şi umărul; după care mai căzură de mâna lui căpetenia arcaşilor şi economul castelului von Bracht, şi englezul Hugues căruia, deşi nu prea înţelegea despre ce este vorba, îi era milă de Jurand, de suferinţa lui şi scosese sabia abia după uciderea lui Danveld. Ceilalţi, văzând puterea înspăimântătoare şi dezlănţuirea bărbatului, se strânseră laolaltă, ca să-i opună rezistenţă împreună, dar astfel nenorocirea lor fu şi mai mare, întrucât el, cu părul vâlvoi şi privirile rătăcite, mânjit tot şi lacom de sânge, ameţit şi turbat, frângea, despica şi rupea cu lovituri de paloş această mulţime îmbulzită, doborând oamenii pe podeaua împroşcată de sânge, cum doboară furtuna copacii. Şi sosi iarăşi clipa de groază cumplită, când părea că acest mazurian spăimos îi va nimici şi-i va ucide singur pe toţi aceşti oameni, şi aşa cum haita lărmuitoare de câini nu poate răzbi mistreţul fioros fără ajutorul puşcaşilor, tot aşa şi aceşti nemţi înarmaţi nu se puteau măsura cu puterea şi înverşunarea lui, lupta cu el însemnând doar moartea şi pierzania lor.

― Împrăştiaţi-vă! înconjuraţi-l! loviţi-l din spate! porunci bătrânul Zygfryd de Löwe.

Aşa că se împrăştiată prin sală, cum se împrăştie stolul de grauri pe câmp, când se repede asupra lor de sus eretele cu ciocul încovoiat, dar nu putură să-l înconjoare, fiindcă în nebunia luptei, în loc să caute un loc de apărare, Jurand începu să-i urmărească pe lângă pereţi şi pe cine ajungea, acela murea ca lovit de trăsnet. Umilinţa, disperarea, speranţele spulberate, toate preschimbate în dorinţa de sânge păreau să-i sporească de zece ori puterea înnăscută. Paloşul, pentru care cei mai puternici dintre cavalerii teutoni aveau nevoie de amândouă mâinile, el îl mânuia cu una singură, ca pe un fulg. Nu căuta să scape cu viaţă, nu căuta nici măcar izbânda, nu voia decât să se răzbune şi asemenea focului sau râului care rupând digul, distruge orbeşte tot ce-i stăvileşte calea, aşa şi el, înspăimântător, distrugător, orb, sfâşia, călca în picioare, omora şi stingea vieţile potrivnicilor.

Nu puteau să-l lovească pe la spate, deoarece la început nu ajungeau la el, iar pe de altă parte, oştenii de rând se temeau să se apropie şi să-l atace din spate, înţelegând că dacă s-ar întoarce spre ei, nici o putere omenească nu-i va scăpa de moarte. Alţii erau cuprinşi de groază la gândul că un om obişnuit n-ar fi putut face atâta rău, aşadar au de-a face cu un bărbat pe care-l ajută niscaiva puteri supranaturale.

Dar bătrânul Zygfryd şi împreună cu el fratele Rotgier intrară în galeria care ducea pe deasupra ferestrelor sălii şi începură să-i cheme şi pe ceilalţi să vină după ei. Aceştia îi ascultară cu atâta grabă, încât se împingeau unii pe alţii pe scară, vrând să ajungă sus cât mai repede şi de acolo să-l atace pe vajnicul uriaş cu care o luptă dreaptă se vădea cu neputinţă. În cele din urmă, ultimul trânti uşa care ducea la cor şi Jurand rămase jos singur. Din galerie se auziră strigăte de bucurie, de triumf şi numaidecât începură să zboare spre cavaler scaune grele de stejar, laviţe şi cercuri de fier de la torţe. Unul îl nimeri în frunte deasupra sprâncenelor şi-i umplu faţa de sânge. În acelaşi timp, se deschise uşa mare de la intrare şi oştenii chemaţi prin ferestrele de sus dădură buzna în sală, înarmaţi cu suliţe, halebarde, arbalete, arcuri, răngi, frânghii şi tot felul de alte arme pe care apucaseră să pună mâna.

Jurand, înverşunat, îşi şterse sângele de pe faţă cu mâna stângă, ca să nu-i întunece vederea, îşi adună puterile şi se aruncă asupra tuturor. În sală, răsunară din nou gemete, scrâşnetul fierului, al dinţilor şi glasurile îngrozite ale luptătorilor ucişi.

Capitolul II

În aceeaşi seară, şedea la masă bătrânul Zygfryd de Löwe care luase deocamdată conducerea oraşului Szczytno după comturul Danveld, iar lângă el fratele Rotgier, cavalerul de Bergow, fostul ostatic al lui Jurand, şi doi tineri şlahtici, novici care aveau să îmbrace curând mantiile albe. Viforniţa de iarnă urla dincolo de geamuri, zgâlţâia ramele de plumb ale ferestrelor, clătina flacăra torţelor aprinse în locaşele de fier şi din când în când împrăştia rotocoale de fum prin sală. Printre fraţi, deşi se adunaseră la sfat, domnea tăcerea, deoarece aşteptau cuvântul lui Zygfryd, dar acesta, rezemându-şi coatele de masă şi împreunându-şi mâinile pe capul cărunt aplecat, şedea mohorât, cu faţa în umbră şi cu gânduri negre în suflet.

― În legătură cu ce trebuie să ne sfătuim? întrebă în cele din urmă fratele Rotgier.

Zygfryd îşi înălţă capul, privi la cel care vorbea şi trezindu-se din îngândurare, spuse:

― Trebuie să vorbim despre nenorocirea ce ne-a lovit, despre ce vor spune maestrul şi sfatul Ordinului, fiindcă faptele noastre nu se cuvine să-i păgubească pe fraţii noştri.

După care tăcu din nou, dar după o clipă, privi împrejur şi trase aer pe nas:

― Aici, miroase încă a sânge.

― Nu, comture, răspunse Rotgier, am dat poruncă să se spele podeaua şi să se afume cu pucioasă arsă. Aici, miroase a pucioasă.

Zygfryd se uită cu o privire ciudată la cei de faţă şi zise:

― Ai milă, spirit al luminii, de sufletele fraţilor Danveld şi Gottfryd!

Înţeleseră şi ei că implora mila dumnezeiască pentru sufletele morţilor numai pentru că auzise pomenindu-se de pucioasă şi se gândise la iad, aşa că se înfiorară cu toţii şi răspunseră deodată:

― Amin! amin! amin!

Un răstimp se auzi iarăşi vuietul vântului şi clinchetul ramelor de la ferestre.

― Unde sunt trupurile comturului şi al fratelui Gottfryd? se interesă bătrânul.

― În capelă; preoţii le îngână litaniile de cuviinţă.

― I-au aşezat în sicrie?

― Da, dar comturul este acoperit, pentru că are capul şi faţa zdrobite.

― Unde sunt celelalte trupuri? şi răniţii?

― Trupurile sunt în zăpadă, ca să înţepenească, înainte de a se face sicriele, iar răniţii au fost oblojiţi la bolniţă.

Zygfryd îşi împreună din nou mâinile pe cap:

― Şi toate astea le-a făcut un singur om!... Spirite ale Luminii, să apăraţi Ordinul când va începe războiul cel mare cu această seminţie de lupi!

La acestea, Rotgier îşi înălţă privirea, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, şi rosti:

― La Wilno, l-am auzit pe starostele de Sambijsk spunându-i fratelui său, maestrul: „Dacă    n-ai să începi războiul cel mare şi n-ai să-i nimiceşti până la cel din urmă, ca nici numele să nu mai rămână după ei, va fi vai şi amar de noi şi de poporul nostru".

― Să ne dea Dumnezeu un astfel de război şi o întâlnire cu ei! se rugă unul dintre şlahticii novici.

Zygfryd se uită prelung la el, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Astăzi, ai avut prilejul să te întâlneşti cu unul dintre ei", dar văzându-i făptura mărunţică şi tânără sau poate amintindu-şi că şi el, deşi vestit prin curajul său, nu voise să se ducă la moarte sigură, uită de reproş şi întrebă:

― Care dintre voi l-aţi văzut pe Jurand?

― Eu, răspunse de Bergow.

― Trăieşte?

― Trăieşte, zace în aceeaşi plasă în care l-am prins. Când şi-a revenit, oştenii au vrut să-l omoare, dar capelanul a fost împotrivă.

― Nu putem să-l omorâm.