Acolo, William J. Morlan vindea marfă bunăşi nu prea scumpă ‘cel puţin în aparenţă,’ dat fiind preţul exagerat al tuturor mărfurilor în Statele Unite ale Americii. 

William J. Morlan era în magazin la apariţia domnului Cascabel.

“Domnule Morlan,” îi zise, “am onoarea... Aş vrea să cumpăr o casă de bani.”

William J. Morlan îl cunoştea pe César Cascabel, dar cine oare nu-l cunoştea la Sacramento? Nu încânta el publicul, de trei săptămâni încoace? Aşa că respectabilul fabricant îi dădu replica:

“O casă de bani, domnuler Cascabel? Vă rog să primiţi felicitările mele...” 

“Pentru ce?” 

“Fiindcă, atunci când cumperi o casă de bani, înseamnă că ai nişte saci cu dolari, numai buni de zăvorât în ea.

“Chiar aşa, domnule Morlan.” 

“Ei bine, luaţi-o pe asta, ” propuse negustorul, arătându-i o ladă masivă ce şi-ar fi avut locul potrivit în birourile fraţilor Rothschild ori ale altor bancheri, cărora afacerile în general le mergeau strună.

“O... O... O clipă!” făcu domnul Cascabel. Mi-aş putea instala acolo toată familia! O adevărată comoară, de acord, dar deocamdată nu pe ea vreau s-o pun sub cheie.”

“Ei, domnule Morlan, cam cât ar putea încăpea în lada asta atât de mare?” 

“Câteva milioane, în aur.” 

“Câteva milioane? Atunci... o să mai trec... mai târziu, când le voi avea. Nu! Îmi trebuie un cufăr mic, foarte rezistent, pe care să-l pot duce sub braţşi să-l vâr în fundul rulotei, când călătoresc.”

“Am ce vă trebuie, domnule Cascabel.” 

Şi fabricantul îi arătă un cufăr prevăzut cu broască de siguranţă. Nu era mai greu de zece kilograme, iar interiorul îl avea aranjat la fel cum sunt, în bănci, casele de bani ori cele pentru acţiuni.

“În plus, rezistă la foc, adăugă domnul William J. Morlan. Garantez în scris. 

“Perfect... perfect! răspunse domnul Cascabel. Asta îmi convine, dacă răspundeţi de încuietoarea cufărului.

“Încuietoare cu cifru,”adăugă fabricantul. “Patru litere... un cuvânt de patru litere, alese din patru alfabete, asta înseamnă aproape patru sute de mii de combinaţii. Până când hoţul şi-ar bate capul să le găsească, ai avea timp să-l spânzuri de un milion de ori.” 

“De un milion de ori! Domnule Morlan, e într-adevăr minunat. Dar preţul? O casă de bani e prea scumpă, mă înţelegeţi, când costă mai mult decât ceea ce pui în ea.” 

“Foarte corect, domnule Cascabel. Aşa că am să v-o vând pe asta cu numai şase dolari şi jumătate.

“Şase dolari şi jumătate,” se miră Cascabel. “Nu-mi place preţul ăsta de şase dolari şi jumătate! Haide, domnule Morlan, în afaceri trebuie să rotunjeşti. Ne înţelegem cu cinci dolari?”

“Pentru dumneata, fie, domnule Cascabel.” 

Târgul se făcu, preţul fu achitat, iar William J. Morlan îi propuse saltimbancului să-i trimită cufărul la locuinţa lui pe roţi, ca să nu care el însuşi o asemenea povară.