“Ei, domnule Morlan! Un om ca mine, care jonglează cu greutăţi de douăzeci de kilograme!” 

“Haida de! Cât cântăresc exact greutăţile dumitale de douăzeci,” întrebă rîzând domnul Morlan.

“Exact şapte kilograme, dar să nu spuneţi nimănui,”răspunse domnul Cascabel. 

Cu acestea, cei doi se despărţiră încântaţi unul de altul.

După o jumătate de oră, fericitul posesor al cufărului sosea în piaţa circului unde staţiona vehiculul său. Cu amorul propriu satisfăcut, aducea ‘casa de bani’ a familiei Cascabel.

Ah, de câtă admiraţie avu parte, în micul său univers, această casa de bani! Şi cât de fericităşi de mândră era familia, că o posedau! Trebuiră s-o deschidă, s-o închidă la loc. Tânărul Sandre ar fi vrut să intre înăuntru, din pură distracţie. Dar nu se putea, căci era prea mică pentru a-l cuprinde.

Cât despre Cuişoară, acesta nu văzuse niciodată ceva atât de frumos, nici măcar în vis.

“Aşa ceva trebuie că se deschide greu, aprecie el. Numai să nu se deschidă prea uşor, dacă se închide prost.

“Niciodată n-ai spus ceva mai corect decât acum, replică domnul Cascabel. Apoi, pe un ton poruncitor, ce nu admitea contrazicere şi cu unul din gesturile lui categorice, care nu-ţi permitea să stai pe gânduri, ceru:

“Hai, copii, ştergeţi-o cât mai repede şi aduceţi ceva de mâncare pentru o masă... Împărătească. Iată un dolar pe care vi-l pun la dispoziţie. Fac cinste!”

Ce om minunat! Ca şi cum nu tot el ‘făcea cinste’ în fiecare zi! Dar îi plăcea genul acesta de glumăşi o însoţea mereu de un rîs zgomotos. 

Într-o clipă, Jean, Sandre şi Napoléone dispărură împreună cu Cuişoară, care ducea sub

braţ un coş de paie, pentru provizii.

“Şi acum, că suntem singuri, Cornelia, să discutăm puţin,” zise domnul Cascabel. 

“Despre ce, César?”

“Despre ce? Despre parola pe care o s-o alegem pentru încuietoarea cufărului. Nu că naş avea încredere în copii! Dumnezeule mare! Sunt nişte îngeri! Am încredere pânăşi în prostănacul de Cuişoară, care-i cinstea întruchipată. Dar cuvântul acela trebuie să fie secret.”

“Alege ce-ţi place,” spuse Cornelia. “Mă încred în tine.” 

“N-ai nici o preferinţă?”

“Nu.”

“Atunci, eu aş vrea să fie un nume propriu.” 

“Perfect. Numele tău, César.”

“Nu se poate! E prea lung. Trebuie să fie un nume din patru litere.” 

“În cazul ăsta, scoate o literă din numele tău. Ai putea scrie César fără r! Presupun că

avem voie să facem cum ne place.” 

“Bravo, Cornelia! E o idee... una dintre ideile care-ţi vin deseori, draga mea. Dar, dacă ne hotărâm să scoatem o literă dintr-un nume, mi-ar plăcea mai mult să scoatem patru

dintr-al tău.”

“Din numele meu?” 

“Da! Şi să le luăm pe cele de la urmă: ‘elia’... Găsesc chiar că e mai distins.” 

“Ah, César!”

“Aşa-i că o să-ţi facă plăcere săştii că poţi deschide casa de bani cu numele tău? ”

“Fiindcă se aflăşi în inima ta, răspunse Cornelia cu destulă afectare, dar şi cu tandreţe.”

Apoi, plină de bucurie, îl îmbrăţişă cu putere pe minunatul ei om. Şi uite-aşa, ca urmare a acelei combinaţii de litere, cine nu cunoştea cuvântul Elia n-ar fi putut deschide niciodată casa de bani a familiei Cascabel. 

După o jumătate de oră, copiii erau înapoi cu proviziile, şuncăşi .pastrama de vacă, tăiate în bucăţi apetisante, şi cu câteva dintre uluitoarele legume crescute în solul californian – nişte verze arborescente, cartofi – mari cât pepenii, morcovi lungi de o jumătate de metru şi, cum spunea cu încântare domnul Cascabel, ‘care n-au pereche decât în cei pe care-i scoţi fără să te mai oboseşti să-i cultivi’. Cât priveşte băutura, greutatea era doar să alegi dintre sorturile oferite de naturăşi arta gâtlejurilor americane. De data asta, fără să mai punem la socoteală o stacană de bere spumoasă, fiecare urma să-şi aibă partea sa, la desert, dintr-o sticlă de sherry fin.

Cât ai clipi din ochi, Cornelia, secondată de Cuişoară, obişnuitul ei ajutor, pregăti prânzul. Masa fu pusă în cel de-al doilea compartiment al vehiculului, aşa-zisul salon al familiei, unde temperatura era menţinută la o valoare convenabilă de soba din bucătărie, aflată în compartimentul vecin.