“Repede, Cornelia,” strigă domnul Cascabel. Apă, prosoape şi tot ce mai trebuie ca să opreşti o hemoragie, altfel nenorocitul ăsta face sincopă.

“Bine, bine,” răspunse grăbită Cornelia. Ştii că mă pricep, César! Nu mai vorbi atâta şi lasă-mă să-mi văd de treabă!

Într-adevăr, Cornelia se pricepea, căci nu doar o singură rană avusese prilejul să panseze ca urmare a profesiunii ei. 

Cuişoară întinse în primul compartiment o saltea pe care aşezară corpul rănitului, cu capul uşor ridicat. La lumina lămpii din plafon, îi putură vedea faţa, având deja paloarea dată de chinurile unei morţi apropiate, în acelaşi, timp o văzură bine şi pe indianca îngenuncheată lângă el.

Era tânără, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece sau şaisprezece ani. 

“Cine-i fata asta?” întrebă Cornelia.

“Cea căreia i-am auzit strigătele, răspunse Jean. Am găsit-o lângă rănit. 

Bărbatul avea în jur de patruzeci şi cinei de ani.Barba şi părul îi erau grizonate, corpul bine clădit, mai înalt decât media. Avea o înfăţişare plăcută, iar caracterul energic ieşea la iveală în ciuda palorii feţei şi cu toate că nu-i puteai vedea ochii, ţinuţi închişi. Din când în când, printre buze îi scăpa un suspin, dar nu pronunţa nici un cuvânt după care să-ţi dai seama cărei naţionalităţi îi aparţinea.

Când îi dezgoliră pieptul, Cornelia observă că-i era străpuns de o lovitură de pumnal, între coasta a treia şi a patra. O rană mortală? Numai un medic şi-ar fi putut da seama. Neîndoielnic părea însă faptul că era foarte gravă.

Cu toate acestea, întrucât intervenţia unui doctor nu era posibilă în condiţiile lor, trebuiau să se mulţumească doar cu îngrijirile pe care i le putea da Cornelia şi cu leacurile aflate în mica farmacie de voiaj. 

Aşa şi făcură, oprind o hemoragie ce ar fi putut aduce în scurt timp moartea rănitului. Aveau să vadă mai târziu dacă era sau nu posibil ca omul să fie transportat în cel mai apropiat târg. Iar de data asta domnului Cascabel nu-i mai păsa dacă era ori nu, vorba de un anglo-columbian. 

După ce spălă cu grijă rana cu apă curată, Cornelia puse pe ea comprese îmbibate cu amică. Acest pansament fu suficient pentru a opri sângele, din care rănitul pierduse destul de mult din clipa când fusese înjunghiat şi până ajunsese în tabără.

“Şi acum, Cornelia, ce putem face? întrebă domnul Cascabel. 

“Îl culcăm pe nefericitul ăsta în patul nostru, răspunse Cornelia, iar eu o să-l veghez, ca să-i schimb compresele când va fi nevoie.” 

“Îl veghem cu toţii,” spuse Jean, crezi că noi o să putem dormi? La urma urmei, trebuie să fim cu atenţia trează. Pe aici, pe aproape, există ucigaşi!”

Domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară îl ridicară pe străin şi-l aşezară pe pat, în ultimul compartiment. 

Iar în timp ce Cornelia stătea la căpătâiul său, pândind un cuvânt care nu mai venea, tânăra indiancă îşi istorisi povestea în dialectul chinuk, pe care domnul Cascabel reuşi săl tălmăcească.

Era de rasă indigenă, una din rasele autohtone din Alaska. În această provincie, la nord şi la sud de fluviul Yukon, care o udă scurgându-se de la răsărit la apus, se află numeroase triburi, nomade ori sedentare, între care neamul co-yu-kon este principalul şi poate cel mai sălbatic, apoi indienii newicargut, tanana, kocho-a-kuchin şi, mai cu seamă spre vărsarea fluviului, grupurile pastolik, haveack, prinask, melomuţii şi indgeleţii.

Tânăra indiană, pe care o chema Kayette, aparţinea acestui ultim trib. 

Kayette nu mai avea nici tată, nici mamă, pe nimeni din familie. Şi nu doar nişte familii dispar în felul acesta, ci chiar triburi întregi, din care nu mai găseşti nici o urmă pe teritoriul Alaskăi.

Aşa s-a întâmplat cu ‘oamenii de mijloc’, care trăiau odinioară la nord de Yukon.

Rămasă singură, fără neamuri, Kayette o pornise spre sud prin ţinuturi cunoscute, fiindcă le străbătuse de nenumărate ori împreună cu indienii nomazi. Planul ei era să ajungă în capitală, la Sitka, unde spera să intre în serviciul vreunui funcţionar rus. Şi ar fi fost primită, fie şi numai pentru înfăţişarea ei cinstită, blânda, îndatoritoare. Era tare drăguţă, cu pielea ei uşor maronie, cu ochi negri şi gene lungi, păr negru bogat, strâns sub gluga care îi acoperea capul. Potrivită ca înălţime, părea graţioasăşi suplă, chiar şi în haina de blană. Se ştie că la rasele de indieni din America de Nord, băieţii şi fetele, a căror fire e în general iute şi veselă, se formează repede.