Aşa că era înţelept să fie pregătiţi să se apere ei înşişi, dar să-i apere şi pe alţii.

Aproape imediat, domnul Cascabel şi Jean, cu puştile în mânâ, Sandre şi Cuişoară, fiecare cu câte un revolver, plecau din Belle-Roulotte, rămasă până la întoarcerea lor în paza Corneliei şi a celor doi câni. 

Timp de vreo cinci-şase minute se ţinură prin marginea pădurii. Din când în când se opreau şi ciuleau urechea: nici un zgomot nu tulbura tăcerea desişurilor. Erau siguri, însă,

că strigătele veniseră din direcţia aceea şi de la o distanţă destul de mică.

“De n-a fost cumva o părere,” zise domnul Cascabel. 

“Nu, tată, imposibil,” vorbi Jean, ah, auzi?”

De data asta era, în mod limpede, o chemare, însă nu o voce de bărbat, ca mai înainte,

ci o voce de femeie sau de copil. 

Noaptea era foarte întunecoasă, iar printre copaci nu se vedea nimic la câţiva metri mai încolo. Cuişoară avusese dreptate când propunea să ia cu ei unul din felinarele vehiculului, dar domnul Cascabel refuzase din prudenţă. Şi, de fapt, era mai bine să nu fie văzuţi în timp ce se apropiau.

Chemările se repetarăşi erau atât de clare, încât era uşor să te conduci după ele. După toate probabilităţile, nu trebuiau să se adâncească prea mult în pădure.

Într-adevăr, după încă vreo cinci minute, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară ajunseră la marginea unui mic luminiş. Acolo, doi bărbaţi zăceau la pământ. O femeie, îngenuncheată lângă unul din ei, îi ţinea capul în braţe. Ale ei erau strigătele auzite a doua

oară. Vorbea în limba chinuk, pe care domnul Cascabel o pricepea cât de cât. 

“Veniţi!... Veniţi!... I-au omorât... 

Jean se apropie de femeia aceea speriată pătată de sângele ce ţâşnea din pieptul

nenorocitului pe care încerca să-l readucă la viaţă.

“Ăsta mai respiră, zise Jean.

“Dar celălalt? întrebă domnul Cascabel.

“Celălalt, nu ştiu,” răspunse Sandre.

Domnul Cascabel se duse să-i asculte bătăile inimii şi răsuflarea, ca să-şi dea seama

dacă în omul acela mai era vreo scânteie de viaţă.

“E mort de-a binelea,” spuse el. 

Şi mort era, într-adevăr, cu tâmpla străpunsă de un glonte care îi răpusese pe loc.

Acum, cine era femeia aceea care, după cum vorbea, părea să fie de origine indiană? Era tânără sau bătrână? Greu de stabilit pe întuneric, sub gluga trasă peste cap. Dar asta aveau s-o afle mai târziu; era destul timp să le spună atunci de unde venea şi în ce fel fusese comis acel dublu asasinat. Cel mai urgent lucru era să-l transporte în tabără pe cel ce încă respira şi să-i dea îngrijirile de a căror promptitudine putea să depindă salvarea lui. Cât priveşte cadavrul celuilalt, aveau să se întoarcă a doua zi ca să-l înmormânteze. 

Ajutat de Jean, domnul Cascabel îl ridică pe rănit de umeri, iar Sandre şi Cuişoară îl prinseră de picioare. Apoi, întorcându-se spre femeie, saltimbancul îi spuse: 

“Vino cu noi.”

Fără săşovăie, ea porni alături de corpul rănitului, ştergând cu o bucată de pânză sângele ce curgea necontenit din pieptul lui.

Nu puteau merge repede. Bărbatul era greu şi trebuiau să aibă grijă să nu-l scuture. Domnul Cascabel dorea să ducă la Belle-Roulotte un om viu, nu un mort. 

După vreo douăzeci de minute ajunseră, fără să fi avut vreo întâlnire neplăcută.

Temându-se să nu fi fost la rândul lor atacaţi, Cornelia şi micuţa Napoléone îi aşteptau cumplit de neliniştite.