Cioturile aprinse îi făcură să sară în lături, dar nu înapoi. Încercă în zadar să-i împrăştie. Tocmai când renunţase, făcând un salt înapoi în cercul de foc, un lup sări la el, fără să-l ajungă însă, şi se trezi cu toate cele patru labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de spaimă şi se târî înapoi în zăpadă să-şi răcorească labele.

Omul se aşeză pe pătură, ghemuindu-se, cu trupul aplecat înainte. Umerii care îi atârnau greu şi capul sprijinit pe genunchi arătau că renunţase la luptă. In răstimpuri îşi mai ridica ochii, ca să vadă cum se stinge focul. Cercul de flăcări şi cărbuni se întrerupea din loc în loc, lăsând goluri. Spărturile acestea creşteau, iar spaţiile dintre ele se micşorau.

"Acum cred că puteţi pune gheara pe mine în orice clipă -îngână el. Fie ce-o fi, eu mă culc".

Deodată se trezi, şi într-o spărtură a cercului, exact în faţa lui, o văzu pe lupoaică fixându-l cu privirea.

Se trezi din nou, puţin mai târziu, deşi lui i se păru că trecuseră ceasuri întregi. Se petrecuse o schimbare ciudată, atât de ciudată, încât se trezi de-a binelea. Se întâmplase ceva. La început nu-şi putu da seama ce anume, apoi pricepu totul. Lupii plecaseră. Numai zăpada călcată în picioare mai arăta cât de strâns îl înghesuiseră. Somnul îl năpădise din nou, copleşindu-l, iar capul i se lăsase pe genunchi, când deodată tresări şi se trezi.

Se auzeau strigăte de oameni, hârşâit de sănii, trosnet de hamuri şi schelălăitul nerăbdător al câinilor ce trăgeau încordaţi. Patru sănii se îndreptau dinspre albia râului spre tabăra dintre arbori. Şase oameni stăteau în jurul celui ghemuit în mijlocul cercului de foc care abia mai pâlpâia, scuturându-l şi încercând să-l trezească. El îi privi ca beat şi mormăi ceva într-o limbă ciudată, somnoroasă:

- Lupoaica roşie... a venit cu câinii la vremea mesei... a mâncat din hrana câinilor... Apoi i-a mâncat pe câini... şi după asta l-a mâncat pe Bill.

- Unde-i lord Alfred? îi răcni unul din ei la ureche, scuturându-l cu putere.

Omul dădu încet din cap:

- Nu, nu l-a mâncat lupoaica... e cocoţat într-un copac, la ultima tabără.

- Mort, strigă celălalt.

- Şi într-o ladă - răspunse Henry. Îşi smuci cu putere umărul din strânsoarea celui care îl întrebase. Ei, dă-mi pace... Îs frânt de oboseală... noapte bună.

Ochii clipiră şi se închiseră. Bărbia îi căzu în piept. Şi chiar în clipa în care îl lăsau pe pământ, se porni să sforăie.

Dar se mai auzea şi un alt zgomot. Era urletul slab şi îndepărtat al haitei de lupi înfometate, care luase urma altei cărni decât aceea a omului care tocmai le scăpase.

 

 

 

PARTEA a II-a

 

Capitolul 1

BĂTĂLIA COLŢILOR

 

Lupoaica auzi cea dintâi larma glasurilor omeneşti şi lătratul câinilor de ham şi tot ea sări prima de lângă omul înghesuit în cercul lui de flăcări ce stăteau să se stingă.