Se făcea că e la Fortul Mc. Gurry. Era cald şi bine şi juca o partidă de cărţi cu agentul comercial. Se mai făcea că fortul era asediat de lupi, care. urlau chiar în faţa porţilor şi, din vreme în vreme, el şi agentul se opreau din joc ca să asculte şi să râdă de strădania zadarnică a lupilor de a pătrunde înăuntru. După aceea - ce vis ciudat -se auzi un trosnet. Uşa fu izbită în lături şi văzu lupii năvălind în salonul cel mare al fortului. Se repezeau chiar spre el şi spre agent. O dată cu deschiderea bruscă a uşii, larma stârnită de urletele lor crescuse înspăimântător. Urletele acestea îl obsedau acum. Încetul cu încetul, visul se prefăcu în altceva - nu-şi mai dădu seama în ce anume; dar în toate aceste întâmplări îl urmăreau stăruitor urletele.

Atunci se trezi şi-şi dădu seama că urletele erau adevărate, în jurul lui era un vacarm de mârâituri şi schelălăieli. Lupii îi dădeau târcoale, erau cu toţii în jurul lui şi peste el. Colţii unuia din ei se înfipseseră în braţ. Instinctiv, sări în foc. Pe când sărea, simţi tăişul colţilor care îi sfâşiau carnea de la picior. Apoi începu o luptă cu cioturi aprinse. Mănuşile lui groase îi apărară mâinile un timp şi el scoase cărbunii cu palmele, ca o lopată, împroşcându-i în toate direcţiile până ce focul începu să semene cu un vulcan.

Dar aceasta nu putea să ţină prea mult. Faţa i se băşică de dogoare, sprâncenele şi genele îi fură pârlite, iar picioarele nu mai puteau îndura arsura. Sări la marginea focului, ţinând în fiecare mână câte un ciot aprins. Lupii fuseseră alungaţi. De jur împrejur, pe locurile unde căzuseră tăciunii aprinşi, zăpada sfârâia şi, în fiecare clipă, câte un lup care da înapoi vestea printr-un salt şi un urlet sălbatic că labele lui nimeriseră peste un tăciune.

După ce aruncă cioturi aprinse în duşmanii mai din apropiere, omul îşi lăsă în zăpadă mănuşile pârlite şi tropăi pe loc ca să-şi răcorească picioarele. Cei doi câini lipseau şi el îşi dădu bine seama că nu fuseseră decât primul fel de mâncare la ospăţul prelungit care începuse acum câteva zile cu Grăsanul şi care, după toate aparenţele, avea să se termine cu el, într-una din zilele următoare.

„N-aţi pus gheara pe mine!" strigă el, ridicând sălbatic pumnul spre jivinele lihnite; la auzul glasului, întregul cerc începu să se agite, se auziră mârâituri din toate părţile, iar lupoaica se târî prin zăpadă până aproape de el, fixându-l cu lăcomie.

Începu să-şi pună în aplicare un nou plan ce-i încolţise în minte. Lărgi focul într-un cerc mare şi se ghemui la mijloc, pe aşternut, ca să-l ferească de zăpada care se topea. Când dispăru în spatele adăpostului de flăcări, întreaga haită se apropie curioasă până la marginea rugului, ca să vadă ce se întâmplase cu el. Până acum nu se putuseră apropia de foc, şi iată că de astă dată se aşezară într-un cerc strâns, aşa cum obişnuiesc să se aşeze câinii, clipind, căscând sau dezmorţindu-şi la căldura neobişnuită trupurile jigărite. Se aşeză apoi şi lupoaica şi, ridicându-şi botul spre o stea, începu să urle. Unul câte unul, lupii i se alăturară, până ce întreaga haită, aşezată pe zăpadă cu boturile ridicate spre cer, îşi începu urletul foamei.

Veniră zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. Provizia de lemne era pe sfârşite şi trebuia adusă alta. Omul încercă să iasă din cercul de flăcări, dar lupii se năpustiră asupra lui.