Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa ceva.

- Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă.

Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.

 

 

 

Capitolul 2

LUPOAICA

 

O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe sanie sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopţii începură să se audă urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. Conversaţia se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La vremea prânzului, cerul se coloră spre miazăzi până ce orizontul deveni trandafiriu, marcând linia pe care rotunjimea pământului o pune între însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de lumină cenuşie mai ţinu până la trei, când se destramă şi ea, iar linţoliul nopţii arctice se aşternu peste ţinutul singuratic şi cufundat în tăcere.

Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din dreapta, din stânga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atât de aproape, încât nu o dată semănară groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie, stârnind panică.

După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry izbutise să înhame din nou câinii, zise:

- Mai bine şi-ar vedea de vânat prin alte părţi şi s-ar căra o dată, să ne lase în pace!

- Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.

După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nu-şi instalară tabăra.

Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din când în când arunca înăuntru bucăţi de gheaţă. Deodată se auzi o lovitură, însoţită de un strigăt al lui Bill şi de un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini.

Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă întunecată care dispărea peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul câinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând într-o mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă - o coadă de peşte şi o bucată de somn uscat la soare.

- A înşfăcat jumătate - spuse Bill - dar şi eu i-am ars una. Îl auzi cum schelălăie?

- Cum arăta? întrebă Henry.

- Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca orice câine.

- O fi vreun lup domesticit.

- Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine aici chiar la timpul mesei şi ia o bucată de peşte!

În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară pe lada lunguiaţă trăgând din pipă, cercul de ochi scânteietori se strânse în jurul lor mai mult ca de obicei.

- Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vânat şi să se care de aici, să ne lase în pace - zise Bill.

Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de oră rămaseră tăcuţi, Henry privind la foc, iar Bill - la cercul de ochi care sticleau în întuneric, dincolo de văpaia focului.

- Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry - începu el din nou.

- Mai termină o dată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni Henry, mânios. Nu ţi-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai să fii un tovarăş mai plăcut!

Dimineaţa, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi văzu tovarăşul printre câini, în apropierea focului bine întreţinut, cu braţele ridicate ameninţător şi cu faţa schimonosită de furie.

- Hei! strigă Henry. Ce s-a întâmplat?

- A şters-o şi Broscoiul - răspunse el.

- Nu, zău?

- Pe cinstea mea!

Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu luare-aminte şi apoi se alătură tovarăşului său, blestemând forţele wildului care le mai răpiseră încă un câine.

- Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată - zise Bill după un timp.

- Şi nici nu era un câine nebun - adăugă Henry. Iată cel de-al doilea epitaf în decurs de două zile.

Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru câini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele de până atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuţi şi anevoie peste întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată decât de urletele urmăritorilor, care, nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe la mijlocul după-amiezii, o dată cu căderea nopţii, urletele începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; câinii deveniră neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitaţia lor încurcară şleaurile sporind amărăciunea celor doi oameni.

- Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea, rămânând în picioare după ce îşi termină treaba.

Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul lui nu numai că legase câinii, dar îi priponise cu beţe, aşa cum fac indienii. În jurul gâtului fiecărui câine, el strânsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de departe ca animalul să nu-l poată ajunge cu dinţii, atârnase, legat de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de patru sau cinci picioare{5}. Celălalt capăt al băţului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pământ. Câinele nu putea să roadă pielea la capătul băţului ce era spre el. Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt.

Henry dădu aprobator din cap.

- E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche Tăiată -zise el.

- E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu un cuţit, ba chiar de două ori mai repede.