Colt Alb Read Online

In felul ăsta, mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi.

- Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, atunci am să plec fără să beau cafeaua.

- Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem -observă Henry înainte de culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! în fiecare noapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din faţa focului şi uită-te cu atenţie... acolo: l-ai văzut pe ăla?

Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme se mişcă în răstimpuri.

Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde erau câinii. Ureche Tăiată scotea gemete repezi, de nerăbdare, smucindu-se de-a lungul băţului, spre întuneric, oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, să se năpustească din nou cu colţii în el.

- Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.

În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se furişa pieziş. Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observându-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenţia fixată asupra câinilor. Ureche Tăiată se întindea de-a lungul băţului spre cel care se furişase şi gemea cât îl ţineau puterile.

- Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat -zise Bill, cu glasul scăzut.

- E o lupoaică - îi şopti Henry - şi asta explică dispariţia Grăsanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage câinele şi apoi ceilalţi se reped şi-l mănâncă.

Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal sări înapoi în beznă.

- Henry, eu unul cred... - spuse Bill.

- Ce crezi?

- Cred că pe ăsta l-am cotonogit eu cu bâta.

- Nu mă îndoiesc de loc - răspunse Henry.

- Şi tocmai asta voiam să spun - urmă Bill - că obişnuinţa animalului ăstuia cu focul de tabără dă de bănuit şi e nefirească.

- Ştie desigur mai multe decât se cuvine să ştie un lup care se respectă - încuviinţă Henry. Un lup care ştie destule ca să vină printre câini la vremea mesei a învăţat el ceva în viaţă.

- Moş Villan avea odată un câine care s-a înhăitat cu lupii - gândi Bill cu glas tare. Ar fi trebuit să-mi amintesc de asta. Eu l-am împuşcat într-o zi chiar în haită, pe o păşune de elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plâns ca un copil. Nu-l văzuse de trei ani, spunea el. În tot timpul ăsta stătuse cu lupii.

- Cred că ai brodit-o, Bill. Lupul ăsta e un câine şi a mâncat de multe ori peşte din mâna omului.

- Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nu-i decât un câine, o să fie în curând mâncare pentru câini - declară Bill. Nu ne mai dă mâna să mai pierdem din animale.

- Dar nu mai ai decât trei cartuşe - îi atrase atenţia Henry.

- Nu trag decât la sigur - răspunse el.

Dimineaţa, Henry aţâţă focul şi pregăti micul dejun, însoţit la treabă de sforăitul tovarăşului său.

- Dormeai prea bine - îi spuse Henry, zgâlţâindu-l să se scoale pentru micul dejun. Nu m-a lăsat inima să te trezesc.

Somnoros încă, Bill începu să mănânce. Observă că ceaşca îi era goală şi întinse mâna spre ibric. Dar ibricul era prea departe, lângă Henry.

- Ia spune, Henry - îl dojeni el, cu blândeţe - n-ai uitat nimic?

Henry privi cu atenţie în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill ridică ceaşca goală.

- Nu mai capeţi cafea - zise Henry.

- Dar ce e? S-a terminat? întrebă Bill, îngrijorat.

- Nu.

- Doar nu-ţi închipui că o să-mi facă rău la stomac?

- Nu.

Un val de sânge îi năvăli în faţă lui Bill.

- Cafeaua e tocmai caldă şi vreau să ştiu ce ai de zis -spuse el.

- Solidul a întins-o - răspunse Henry.

Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de unde se afla, numără câinii.

- Cum s-a întâmplat? întrebă el, nepăsător.

Henry ridică din umeri.

- Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu i-o fi ros cumva cureaua. Altfel, fără doar şi poate că n-ar fi putut face aşa ceva de unul singur.

- Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trăda de fel furia ce clocotea în el.

- Pentru că n-a putut să-şi scoată cureaua lui, l-a slobozit pe Solidul.

- Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred că la ora asta e digerat şi ţopăie peste câmpii, în burţile a douăzeci de lupi.

Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul câine pierdut.

- Şi acum, ia puţină cafea, Bill.

Dar Bill dădu din cap.

- Hai, stărui Henry, ridicând ibricul.

Bill îşi feri ceaşca.

- Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că nu-mi mai beau cafeaua dacă dispare vreun câine, şi mă ţin de făgăduială.

- E o cafea a dracului de bună! căută Henry să-l ispitească.

Dar Bill era încăpăţânat şi se mulţumi doar cu uscăturile pe care le înghiţi o dată cu blestemele mormăite la adresa lui Ureche Tăiată pentru festa pe care le-o jucase.

- Deseară am să-i leg în aşa fel, încât să nu se mai poată ajunge unul pe celălalt - zise Bill pe când o pornea iarăşi la drum.

Nu făcură mai mult de o sută de yarzi, când Henry, care era în frunte, se aplecă să ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele.