Copiii capitanului Grant

 

 

Jules Verne

 

Copiii Căpitanului Grant

 

O călătorie în jurul lumii

 

PARTEA ÎNTÂI ― CĂLĂTORIE ÎN AMERICA  DE SUD

 

Capitolul I. Balance-fish

 

La 26 iulie 1864, sub o adiere puternică de vânt  dinspre nord-est, un iaht măreţ evolua cu toată iuţeala  pe valurile canalului de nord. Pavilionul Angliei flutura  în vârful catargului de dinapoi; la extremitatea marelui  catarg un pavilion albastru purta iniţialele  E.G.,  brodate în aur, având deasupra o coroană ducală.  Iahtul se numea  Duncan  şi aparţinea lordului  Glenarvan, unul din cei şaisprezece pairi scoţieni care  făceau parte din Camera Lorzilor  şi cel mai distins  membru al „Royal-Thames-Yacht-Club”-ului, foarte  cunoscut în Regatul Unit.

Lordul Edward Glenarvan se găsea pe bord cu  tânăra-i soţie, lady Helena,  şi cu unul din verii lui,  maiorul Mac Nabbs. Duncan-ul, nou construit, făcuse  exerciţii la câteva mile de golful Clyde, şi încerca să se  reîntoarcă la Glasgow; insula Arran se zărea de acum  la orizont, când matelotul de pe catarg semnală un  peşte enorm care se zbătea în urma iahtului.  Căpitanul John Mangles porunci ca lord Edward să fie  prevenit de acest fapt. Lordul urcă pe punte cu  maiorul Mac Nabbs  şi întrebă pe căpitan ce crede  asupra vietăţii.

― Cred că-i un rechin din cei mari, răspunse John  Mangles.

― Un rechin prin locurile acestea? exclamă Glenarvan.

― Fără îndoială; el aparţine unei specii de rechini  care se întâlnesc în toate mările  şi sub toate  latitudinile. E aşa-numitul „Balance-Fish”{1}. Dacă

înălţimea voastră consimte şi dacă lady-ei Glenarvan iar fi pe plac să asiste la o vânătoare ciudată, vom şti  îndată ce avem de făcut.

― Să pescuim atunci, zise lord Glenarvan.

Apoi trimise un marinar să prevină şi pe lady Helena, care veni pe punte, într-adevăr ispitită nespus.

Marea era frumoasă; se puteau urmări pe suprafaţa  ei cu uşurinţă repezile evoluări ale rechinului, care se  cufunda sau se ridica la suprafaţă cu o surprinzătoare  putere. John Mangles dădu ordine. Mateloţii aruncară peste bord o parâmă puternică, prevăzută cu un cârlig  la care era pusă ca momeală o bucată enormă de  slănină. Cu toate că rechinul era încă la o distanţă de  cincizeci de coţi, simţi momeala oferită lăcomiei lui. Se  apropie repede de iaht. I se vedeau aripile cenuşii la  capete, negre la bază, bătând valurile cu violenţă, pe  când coada  şi-o menţinea într-o poziţie dreaptă. Pe  măsură ce înainta, ochii lui mari, bulbucaţi, apăreau  umflaţi de poftă, iar fălcile, larg deschise, descopereau  patru şiruri de dinţi. Capul îi era larg şi aşezat ca un  ciocan uriaş în vârful unui mâner.

John Mangles nu se înşelase; acesta era cel mai  lacom specimen al familiei rechinilor. Pasagerii  şi  marinarii de pe Duncan urmăreau cu încordată atenţie  mişcările rechinului. Animalul fu de îndată în dreptul  cârligului; se întoarse pe spate pentru a-l apuca mai  bine şi enorma bucată de slănină dispăru în vastul lui  gâtlej. Îndată ce se „prinse”, mateloţii îl traseră.  Rechinul se zbătu cu putere văzându-se smuls din  elementu-i natural, apa. Dar se ţinu seamă de violenţa  lui; o frânghie prevăzută cu un laţ îl apucă de coadă şi-i paraliza mişcările. După câteva clipe era zvârlit pe  punte.

Îndată, unul din marinari se apropie de dânsul, cu  băgare de seamă, şi cu o puternică lovitură de topor  tăie coada uriaşă a animalului. 

Pescuirea era terminată; nu se mai puteau teme de  nimic din partea monstrului; răzbunarea marinarilor  era satisfăcută, dar curiozitatea lor, nu. Într-adevăr, pe  bordul oricărei corăbii este obiceiul de a se cerceta cu  atenţie stomacul rechinilor.

Lady Glenarvan nu voi să asiste la această „explorare”, şi se întoarse la locul său.