Rechinul gâfâia  încă; era lung de peste trei metri şi cântărea peste şase  sute de livre. Dimensiunea şi greutatea nu aveau nimic  extraordinar; dar dacă „balance-fish” nu este clasat  printre uriaşii speciei, el se numără printre cei mai de  temut. Fu spintecat grabnic cu lovituri de topor.  Cârligul pătrunsese până în stomacul absolut gol;  evident animalul postise multă vreme,  şi marinarii  înşelaţi în speranţele lor începeau să-i arunce  rămăşiţele în mare, când conducătorul echipajului  observă un obiect grosolan, încurcat puternic în  măruntaiele peştelui.

― Ei, ce-i asta? exclamă el.

― O piatră pe care animalul va fi înghiţit-o,  răspunse unul dintre marinari.

― Da, reluă un altul, e o ghiulea cu sârmă.

― Tăceţi, replică Tom Austin, secundul iahtului, nu  vedeţi că animalul era un beţivan patentat şi că a băut  nu numai vinul dar şi sticla?

― Ce, întrebă lordul Glenarvan, rechinul are în  stomac o sticlă?

― O sticlă veritabilă, răspunse şeful de echipaj.

― În cazul acesta, Tom, reluă lord Edward, scoateţio cu băgare de seamă; sticlele găsite în mare închid  adesea documente de preţ.

― Crezi? întrebă Mac Nabbs.

― Cred că de multe ori poate fi cu putinţă.

― Nu te contrazic, răspunse maiorul. Poate că şi  acum o fi aici vreo taină.

― O vom afla îndată, zise Glenarvan. Ei bine, Tom?  ― Iată, răspunse secundul, arătând sticla pe care o scosese nu fără greutate, din stomacul rechinului.

― Bun, zise Glenarvan. Spălaţi-o şi aduceţi-mi-o pe  dunetă.

Sticla fu depusă pe masa din careu, împrejurul  căreia se aşezară lordul Glenarvan, maiorul Mac  Nabbs, căpitanul John Mangles şi lady Helena. Se ştie  că femeia este curioasă întotdeauna.

Pe mare orice întâmplare constituie un eveniment.  Fu un moment tăcere. Era oare aici taina unui  dezastru, sau o simplă scrisoare încredinţată bunului  plac al valurilor de vreun marinar fără lucru?

Înainte de a fi cercetată în interior, sticla fu  examinată pe dinafară. Ea avea o îmbucătură subţire  şi lungă, al cărei gât puternic purta încă un capăt de  sârmă de fier atinsă de rugină; pereţii săi erau foarte  groşi şi în stare să suporte o presiune de mai multe  atmosfere. Cu aceste sticle, podgorenii din Ai sau din  Epernay rup picioarele scaunelor, fără să se spargă.  Sticla putuse deci să suporte fără nici o stricăciune  primejdia unei lungi pribegiri.

― O sticlă a casei Clicquot, zise simplu maiorul.

Şi cum era cunoscător în această materie, afirmaţia  lui fu primită fără tăgadă.

― Dragul meu maior, răspunse lady Helena, puţin  ne pasă ce fel de sticlă e dacă nu ştim de unde vine.

― Vom  şti, dragă Helena, zise lord Edward,  şi  putem afirma de pe-acum că vine de departe. Priveşte  stratul pietrificat care o acoperă: substanţele sunt  mineralizate, pentru a zice astfel, sub acţiunea mării.  Această rămăşiţă a plutit multă vreme în ocean,  înainte de a fi intrat în pântecele rechinului.

― Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.

― Aşteaptă, aşteaptă; trebuie să fii răbdătoare când  ai o sticlă ca asta în faţa ta.

Glenarvan începu să scormonească stratul care  apăra gâtul sticlei; îndată ieşi la iveală dopul care era  foarte stricat de apă.