În sfârşit, au dat toate motivele rele  ale oamenilor care vor să refuze. Îşi aduceau aminte de  proiectele căpitanului. Nenorocitul Grant este pierdut  pentru totdeauna!

― Tată! Sărmanul meu tată! strigă miss Grant  aruncându-se la picioarele lordului Glenarvan.

― Tatăl dumitale? Ce? Miss... zise acesta surprins  de a vedea fata la picioarele lui.

― Da, Edward, sunt miss Mary  şi fratele ei,  răspunse lady Helena, cei doi copii ai căpitanului  Grant pe care Amiralitatea îi condamnă să rămână orfani!

― Ah, miss, reluă lordul Glenarvan, ridicând pe  tânăra fată; dacă aş fi ştiut de prezenţa dumitale...

Mai mult nu spuse. O tăcere penibilă, întretăiată de  hohote de plâns, domnea în curte. Nimeni nu ridica  glasul, nici lordul Glenarvan, nici lady Helena, nici  maiorul, nici servitorii castelului. Dar prin atitudinea  lor, toţi aceşti scoţieni protestau contra guvernului  englez.

După câteva minute maiorul luă cuvântul:

― Aşadar, nu mai ai nici o speranţă?

― Nici una.

― Ei bine, strigă tânărul Robert, mă voi duce la  aceşti oameni şi... vom vedea....

Robert nu-şi isprăvi ameninţarea, căci sora sa îl  opri; dar pumnul său închis arăta intenţii puţin  paşnice.

― Nu, Robert, zise Mary Grant, nu! Să mulţumim  bravilor seniori de cele ce au făcut pentru noi; să le  păstrăm recunoştinţă veşnică şi să plecăm.

― Mary! strigă lady Helena.

― Miss, unde vrei să te duci? zise lord Glenarvan.

― Mă duc să mă arunc la picioarele reginei,  răspunse fata. Vom vedea dacă va rămâne surdă la  rugăminţile a doi copii care cer viaţa tatălui lor.

Lordul Glenarvan clătină capul; nu s-ar fi îndoit de  bunătatea reginei, dar ştia că Mary Grant n-o să poată ajunge până la dânsa. Muritorii de rând ajung foarte  greu la treptele unui tron, şi se pare că stă scris pe uşa  palatelor regale ceea ce englezii scriu pe roata de  cârmă a corăbiilor lor: Passengers are requested not to  speak to the man at the wheel{4}.

Lady Helena înţelesese gândul soţului ei;  ştia că fata ar fi încercat un demers inutil; îi vedea pe copii  ducând de acum înainte o existenţă jalnică. Îi veni în  minte un gând mare şi generos.

― Mary Grant, aşteaptă, copilul meu, şi ascultă ce  doresc să spun.

Fata îşi  ţinea fratele de mâna  şi se pregătea de  plecare. Se opri. Lady Helena, cu ochii umezi, dar cu  glas sigur, înainta către soţul ei, şi-i zise:

― Edward, scriind această scrisoare şi aruncând-o  în mare, căpitanul Grant o încredinţase lui Dumnezeu,  Dumnezeu ne-a transmis-o nouă! Fără îndoială,  Dumnezeu a voit să ne însărcineze cu salvarea acestor  nenorociţi.

― Ce vrei să spui, Helena? întrebă lord Glenarvan.  O tăcere profundă domnea.

― Vreau să spun că trebuie să te socoţi fericit de a  începe viaţa în căsnicie printr-o faptă bună. Ei bine,  dumneata, dragul meu Edward, ca să-mi faci o  bucurie, ai pus la cale o călătorie de plăcere! Dar ce  plăcere ar fi mai adevărată, mai utilă, decât salvarea  unor nenorociţi pe care ţara îi părăseşte?

― Helena! strigă lord Glenarvan.