În aceste împrejurări, bătrâna verişoară a lui Harry  Grant muri, astfel că cei doi copii rămaseră singuri pe  lume. Mary Grant avea atunci paisprezece ani; nu  dădu însă înapoi din faţa situaţiei care îi era dată şi se  jertfi cu totul fratelui ei care era copil încă. Trebuia săl crească, sa-l instruiască. Prin economii, cu prudenţă şi înţelepciune, lucrând zi şi noapte, aparţinându-i cu  totul, sora ajunse să completeze educaţia fratelui şi îşi  îndeplini cu mult curaj datoriile-i materne.

Cei doi copii trăiau deci în Dundee în această situaţie înduioşătoare. Mary nu se gândea decât la  fratele ei şi visa pentru dânsul un viitor fericit. Pentru  dânsa, vai! Britannia era de veci pierdută şi tatăl mort  de-a binelea. Trebuie să renunţăm, deci, de a zugrăvi  emoţia ei când însemnarea din  Times, pe care  întâmplarea i-a aruncat-o sub ochi, o scoase deodată din necazuri.

Nu putea şovăi; hotărârea ei fu luată îndată. Chiar  dacă ar fi trebuit să afle că corpul căpitanului Grant  fusese găsit pe o coastă pustie, în fundul unei corăbii  stricate, era mai bine decât îndoiala neîncetată,  veşnica tortură a necunoscutului. Spuse totul fratelui  ei; chiar în aceeaşi zi, cei doi copii luară trenul din  Perth, iar seara sosiră la Malcolm-Castle.

Iată povestirea tristă pe care Mary Grant o spuse  lady-ei Glenarvan, cu simpatie, fără a se gândi că în  toate acestea, în timpul lungilor ani de încercări, se  comportase ca o fată eroică; dar lady Helena se gândi  la aceasta, şi în mai multe rânduri, fără a-şi ascunde  lacrimile, strângea în braţele ei pe cei doi copii ai  căpitanului Grant.

Cât despre Robert, i se păru că aude această povestire pentru prima oară; ascultându-şi sora,  deschidea ochii mari; înţelegea tot ce făcuse ea, tot ce  suferise şi la urmă, înconjurând-o cu braţele, exclamă din adâncul inimii sale:

― Ah, mamă! Scumpă mamă!

Se înnoptase. Lady Helena  ţinând seama de  osteneala celor doi copii, nu voi să mai prelungească iar convorbirea. Mary Grant şi Robert fură conduşi în  odăile lor şi adormiră visând un viitor mai bun.

După plecarea lor, lady Helena îl chemă pe maior,  aducându-i la cunoştinţă evenimentul serii.

― Această Mary Grant e o fiinţă bravă, zise Mac  Nabbs.

― Facă cerul ca soţul meu să reuşească în  întreprinderea sa, răspunse lady Helena; situaţia  acestor doi copii ar fi îngrozitoare.

― Va reuşi, replică Mac Nabbs. Altminteri lorzii  Amiralităţii ar avea o inimă mai tare decât piatra  Portland-ului.

Cu toată această asigurare, lady Helena petrecu  noaptea în cele mai vii temeri şi nu se putu odihni un  moment.

A doua zi, Mary Grant şi fratele său, treziţi din zori,  se plimbau în curtea castelului, când răsună uruitul  unei trăsuri. Lordul Glenarvan se reîntorcea la  Malcolm-Castle cu toată iuţeala cailor săi. De îndată,  lady Helena însoţită de maior apăru în curte, ieşind în  întâmpinarea soţului. Acesta părea trist, decepţionat,  furios. Îşi strângea soţia în braţe. Nu rostea un cuvânt.

― Ei bine, Edward, Edward! exclamă lady Helena.

― Scumpa mea, răspunse lordul Glenarvan, aceşti  oameni n-au inimă!

― Au refuzat?!...

― Da, mi-au refuzat o corabie! Au vorbit de  milioanele cheltuite în zadar în căutarea lui Franklin!  Au declarat documentul obscur, de neînţeles! Au spus  că naufragiul acestor nenorociţi durează de doi ani, şi  că sunt puţini sorţi de a-i regăsi! Au susţinut că,  prizonieri ai indienilor, vor fi fost târâţi înăuntrul ţării,  că nu se poate scotoci toată Patagonia pentru a regăsi  trei oameni ― trei scoţieni ― că această căutare ar fi  zadarnică şi periculoasă, că va costa mai multe victime  decât va mântui.