Sunteţi convinşi?  Cuvintele nu sar singure în locurile goale? Acest  document nu e clar înaintea ochilor voştri? Nu se face  lumină în mintea voastră? 

Glenarvan vorbea cu convingere; ochii săi arătau o  încredere absolută. Căldura sa se transmitea celor ce-l  ascultau. Ca  şi dânsul, ei exclamară: „E evident! E  evident!”

Lord Edward reluă după un moment:

― Toate aceste ipoteze, prieteni, îmi par extrem de  plauzibile; după mine, catastrofa a avut loc pe coastele  Patagoniei. Dealtfel, voi întreba la Glasgow care era  destinaţia  Britanniei,  şi vom  şti dacă a putut să fie  târâtă prin locurile acelea.

― Oh, nu avem nevoie să căutăm aşa departe,  răspunse John Mangles. Am aici colecţia  Mercantile  and Shipping Gazette, care ne va da indicaţii precise.

― Să vedem! Să vedem, zise lady Helena.

John Mangles luă un teanc de jurnale din anul  1862, şi începu să răsfoiască repede. Căutările lui nu  durară mult. Spuse cu un accent de mulţumire:

― 30 mai. Peru! Callao! încărcat pentru Glasgow,  Britannia, căpitanul Grant.

― Grant! strigă lord Glenarvan, e scoţianul  îndrăzneţ care a voit să fondeze o nouă Scoţie în mările  Pacificului!

― Da, răspunse John Mangles, cel care în 1861 s-a  îmbarcat pe Britannia la Glasgow şi despre care nu am  mai avut ştiri.

― Nu mai e nici o îndoială! Nu mai e nici o îndoială!  zise Glenarvan. E chiar el! Britannia a părăsit Callao la  30 mai, iar la 7 iunie, opt zile după plecarea lui, s-a  pierdut pe coastele Patagoniei. Iată întreaga-i odisee în  aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile.  Vedeţi, prieteni, că se ţine seama de ceea ce putem  presupune. Cât despre cele pe care nu le ştim, ele se  reduc la una singură, la gradul de longitudine care ne  lipseşte.

― Ne este inutil, răspunse John Mangles, fiindcă ţara este cunoscută,  şi numai cu latitudinea m-aş însărcina să merg drept la teatrul naufragiului.

― Ştim totul atunci! zise lady Glenarvan.

― Tot, draga mea Helena, şi locurile pe care marea  le-a lăsat între cuvintele documentului, le voi umple  fără greutate, ca  şi cum aş scrie după dictarea  căpitanului Grant.

Lordul Glenarvan reluă condeiul  şi, fără a ezita,  întocmi nota următoare:

La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia,  din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în  emisfera australă.

Îndreptându-se spre pământ, doi mateloţi  şi  căpitanul Grant vor să încerce să abordeze continentul,  unde vor fi prizonierii cruzilor indieni.

Ei au aruncat acest document la... grade longitudine  şi 37°11’ latitudine. Veniţi-le în ajutor, sau vor fi  pierduţi.

― Oh, dragul meu Edward, zise lady Helena, dacă nenorociţii au să-şi revadă patria,  ţie îţi vor datora  această fericire.

― Şi au să şi-o revadă, răspunse Glenarvan.  Documentul e prea lămurit, prea clar, prea sigur,  pentru ca Anglia să ezite a veni în ajutorul a trei din fiii  săi, părăsiţi pe o coastă pustie. Ceea ce a făcut pentru  Franklin  şi atâţia alţii, o va face astăzi pentru  naufragiaţii de pe Britannia!

― Dar aceşti nenorociţi, reluă lady Helena, au fără îndoială o familie care le plânge pierderea. Poate că acest sărman căpitan Grant are o soţie, are copii...

― Ai dreptate, scumpa mea Lady, şi mă însărcinez  să-i înştiinţez că nu-i pierdută orice speranţă. Acum,  prieteni, să ne suim pe dunetă, căci trebuie să ne fi  apropiat de port.