Doar  era vorba de salvarea nenorociţilor naufragiaţi; de  această absenţă, lady Helena se arăta mai mult  nerăbdătoare decât tristă; a doua zi o depeşă a soţului  său o făcu să spere o întoarcere grabnică; seara, o  scrisoare cerea o prelungire; propunerile lordului  Glenarvan întâlneau oarecare dificultăţi; a treia zi, o  nouă scrisoare în care lordul Glenarvan nu-şi  ascundea nemulţumirea în privinţa amiralităţii.

În această zi, lady Helena începu să fie neliniştită.  Seara se găsea singură, când intendentul castelului,  Mr. Halbert, veni s-o întrebe dacă voieşte să primească o fată şi un băiat, amândoi tineri, care doreau să vorbească lordului Glenarvan.

― Oameni din împrejurimi? zise lady Helena.

―- Nu, doamnă, răspunse intendentul, căci nu-i  cunosc. Au sosit chiar acum pe drumul de fier din  Balloch şi de la Balloch la Luss au venit pe jos.

― Roagă-i să urce, Halbert, zise lady Glenarvan.  Intendentul ieşi. După câteva clipe fata şi băieţelul  fură introduşi în camera lady-ei Glenarvan. Erau soră şi frate; după asemănarea lor nu te puteai îndoi. Fata  avea  şaisprezece ani. Chipu-i frumos, puţin obosit,  ochii care trebuiseră să fi plâns adesea, înfăţişarea-i  resemnată dar curajoasă, portul sărac dar curat,  inspirau simpatie.  Ţinea de mână un băiat de  doisprezece ani cu înfăţişarea mohorâtă, şi care părea  să ia sub protecţia-i pe sora lui. Serios! Cine ar fi  necăjit pe fată, ar fi avut de-a face cu acest omuleţ!

Sora rămase încurcată puţin găsindu-se înaintea  lady-ei Helena. Aceasta se grăbi să deschidă vorba:

― Doriţi să-mi vorbiţi? zise ea încurajând cu  privirea pe tânăra fată.

― Nu, răspunse băiatul cu ton hotărât, nu  dumneavoastră, ci însuşi lordului Glenarvan.

― Scuzaţi, doamnă, zise atunci sora privindu-şi  fratele.

― Lordul Glenarvan nu-i la castel, reluă lady  Helena, dar sunt soţia lui şi dacă-l pot înlocui pe lângă dumneavoastră...

― Sunteţi lady Glenarvan? întrebă fata.

― Da, miss.

― Soţia lordului Glenarvan din Malcolm-Castle,  care a publicat în Times o notă cu privire la naufragiul  Britanniei?

― Da, da! răspunse lady Helena cu grabă, dar  dumneata?

― Eu sunt miss Grant, iar tânărul este fratele meu.  ― Miss Grant, miss Grant! exclamă lady Helena,  îmbiind-o aproape de dânsa; îi luă mâinile şi mângâie  obrajii omuleţului.

― Doamnă, reluă fata, ce ştiţi de naufragiul tatălui  meu? Trăieşte? Îl vom vedea vreodată? Vorbiţi, vă rog!

― Scumpă copilă, n-aş vrea să-ţi dau o speranţă iluzorie...

― Vorbiţi, doamnă, vorbiţi! Sunt pregătită contra  durerii şi pot auzi totul.

― Scumpă copilă, cu ajutorul lui Dumnezeu s-ar  putea să-ţi revezi într-o zi tatăl.

― Doamne! Doamne! exclamă miss Grant care nu-şi  putu reţine lacrimile, pe când Robert acoperea cu  sărutări mâinile lady-ei Glenarvan.

Când primele porniri ale acestei dureroase bucurii  trecură, fata puse întrebări nenumărate; Lady Helena  îi povesti istoria documentului, cum se pierduse  Britannia pe coastele Patagoniei, în ce fel, după naufragiu, căpitanul  şi doi marinari, singurii  supravieţuitori, trebuiseră să ajungă pe continent; în  fine, cum implorau ajutorul lumii întregi în  documentul scris în trei limbi  şi aruncat în largul  oceanului.

În timpul povestirii, Robert Grant urmărea din ochi  pe lady Helena; viaţa îi era suspendată de un fir de  păr, imaginaţia-i de copil îi descria scenele teribile a  căror victimă fusese tatăl său; îl vedea pe puntea  Britanniei; îl urmărea în mijlocul valurilor; se agăţa  împreună cu dânsul de stâncile coastei, se târa  gâfâind pe nisip, în afară de primejdia valurilor. În mai  multe rânduri, în timpul povestirii, îi scăpau de pe  buze unele exclamaţii:

― Ah, tată! Bunul meu tată! strigă el, strângânduse lângă sora sa.

Cât despre miss Grant, ea asculta cu mâinile  împreunate pe piept şi nu pronunţă un cuvânt până în  momentul când povestirea luă sfârşit. Atunci zise:

― Ah, doamnă, dar documentul?

― Nu-l mai am, scumpa mea copilă, răspunse lady  Helena.

― Nu-l mai aveţi?

― Nu, chiar în interesul tatălui vostru, el a trebuit  să fie dus la Londra de lordul Glenarvan; dar v-am  spus tot ce cuprindea, cuvânt cu cuvânt, şi cum am  ajuns să-i regăsim adevăratul înţeles; din crâmpeiele  de fraze aproape şterse, valurile au cruţat câteva cifre;  din nenorocire longitudinea...

― Ne vom lipsi de dânsa! strigă băiatul.